Într-o epocă a imposturii, hoţiei, demagogiei, ascensiunii non-valorilor , toate acestea ajunse la apogeu, la ce bun să susţii pe oricare dintre cei care defilează pe scenă?
La apariţia lor, în 1990, partidele politice româneşti includeau, în proporţii sensibil egale, visători, idealişti, inşi veroşi şi rapaci care porniseră după pradă “simţind” că se întrunesc condiţiile optime, oameni nemulţumiţi de epoca Ceauşescu care au suferit profesional şi moral din cauza ei, aflători în treabă şi oportunişti.
La primele alegeri, au funcţionat înţelegerile “pe picior”. Ascunşi, majoritatea, dupa carismaticul Ion Iliescu, s-au văzut în primul parlament liber după aproape 50 de ani de dictatură.
Puteţi să spuneţi orice, dar guvernele şi conducerile locale s-au făcut pe principiul “cine pe cine cunoaşte” din cutare loc. Unii, foşti colegi de facultate, alţii, cunoscuţi, alţii pur şi simplu nimeriţi prin concursuri de împrejurări într-o demnitate sau alta.
Dezordinea, amatorismul, răfuiala, răzbunarea, anarhia - pentru că nu se mai recunoştea nicio valoare “comunistă” - au conturat, încă de pe atunci, direcţia în care se ducea România.
Paşaportele pe care serviciile le aveau pregătite - Ceuşescu intenţiona să deschidă graniţele, de aceea au existat paşapoarte deja tipărite în sediile Miliţiei - au deschis drumul produselor româneşti în ţările vecine. Aşa a început fărâmarea economiei româneşti - oamenii dădeau şpagă la maistru sau la şeful de secţie şi se învoiau, ducându-se să vândă porţelanuri, păpuşi, cuie, burghie, te -miri-ce, în Turcia, în Ungaria, în Jugoslavia.
Mi-a povestit, mai demult, un cetăţean care era frate cu un general de securitate cum s-a devalizat scurt bogăţia Bucureştiului; cum s-au vândut apartamentele construite de regim, cele de lângă Casa Poporului, cum cei care voiau să cumpere o anumită clădire dădeau şpagă o maşină de lux câte unui ministru… etcaetera. România devenise un leş, o halcă informă şi inertă din care, fiecare, după posibilităţi, în funcţie de ce cuţitoi avea, îşi tăia câte o felie sângerândă, iar furnicuţele mici luau şi ele cât puteau tăia cu cleştişorii lor şi cărau şi ele…

Nu ştiu dacă a fost bine şi dacă se putea altfel. După mine, atunci ar fi fost momentul Marelui Inventar. Nenorocirea a făcut că am avut prim miniştri din mediul universitar, pricepuţi la industrie până-n pod. Distrugând industria, sub pretextul că e “comunistă”, s-a decimat scheletul economiei. O altă lovitură dată economiei a fost înstrăinarea flotei româneşti de pescuit oceanic. Şi tot aşa, lovitură după lovitură, ţara a rămas ca un bolnav slăbit, cu plăgi, incapabil să se apere, la îndemâna jefuitorilor de tot felul. Sigur, interesele celor din jur nu erau acelea ca noi să ne facem o evaluare, să renunţăm la ce e redundant în economie şi să ne vedem de treabă, construind, pe alte principii, ale economiei de piaţă, o societate sănătoasă, în care bunăstarea fiecăruia ar fi trebuit să crească. Domnul Ion Iliescu a propus “modelul suedez”, unde funcţionează un socialism cu faţă umană şi conceptul înaintat de dumnealui a fost persiflat de aceia care aveau interesul să se îmbogăţească, nu să întărească România, să-i redea forţa şi ritmul de dezvoltare.
La asta s-au adăugat provocările diverselor forţe oculte de afară, care voiau să fabrice un război civil în România pentru a avea pretextul să intervină şi să ne nimicească, aşa cum s-a întâmplat cu Jugoslavia. Senatul american chiar a recunoscut că finanţa diverse organizaţii din România, pentru “consolidarea democraţiei”. Numai că aici, domnul Ion Iliescu a avut fler şi a fost mai priceput, chiar cu riscul de a-şi atrage o pată în biografia sa. Aşa se explică venirea minerilor în Capitală. Statul era atacat în instituţiile lui fundamentale, era paralizat (şi din inerţie şi interesat), erau ameninţate temeliile democraţiei şi intervenţia minerilor a fost salutară. Cei care susţin altceva, habar n-au de contextul istoric şi social de atunci, habar n-au ce era de fapt Piaţa Universităţii cum habar n-au cine îi finanţa pe aceşti “aparători ai Revoluţiei”.

Al doilea moment delicat în destinul României post-Ceauşescu a fost cel de la Târgu Mureş, unde, dacă vă mai amintiţi, pe fluxurile de ştiri internaţionale era prezentat un cetăţean căzut, înconjurat de mai mulţi alţii care îl loveau iar textul ştirii spunea că un cetăţean ungur este bătut cu bestialitate de români.
Când, de fapt, era taman invers.
Acesta a fost al doilea moment de cumpănă în evoluţia României către democraţia aceasta originală de care avem parte astăzi. O democraţie a clanurilor mafiote, unde politicul interferează cu criminalitatea funcţionând sinergic - să folosesc o expresie a preşedintelui nostru.
FSN-ul a fost lovit, o dată prin ruperea PD-ului lui Petre Roman, probabil controlat şi el de forţe oculte şi manipulat să distrugă acumulările materiale (totuşi) din dictatură, el fiind autorul celebrului concept că “industria românească este un mormam de fiare vechi”. Pentru un universitar, nimic nefiresc. A două lovitură a constituit-o dezertarea “intelectualilor” odată cu Boda şi Meleşcanu care au înfiinţat ApR-ul.
Celălalt universitar, autorul “clasei politice” pe care o vede şi acum tot de la distanţa catedrei, pe lângă meritele lui incontestabile, a desărvârşit, sau a făcut fezabilă Piaţa România şi vasalitatea în interiorul PSD. Partidul s-a structurat în clanuri, fiecare supus unui “diriginte” care dădea (şi nu numai) raportul şi executa ordinele “decanului”.
Un înalt demnitar povestea, la un pahar, că posturile în guvern, în 2000, s-au obţinut prin licitaţie.
Sigur, un partid are nevoie şi de bani ca să poată funcţiona în parametri - în definitiv, nimeni nu se hrăneşte din entuziasm şi nu locuieşte în idealismul pur. Dar… Dar să faci din Ban raţiunea de a funcţiona, pretextul, mijlocul şi scopul politicii mi se pare cel puţin neruşinat!

Am urmărit politică românească dinafară, cu un anumit interes, cu suferinţa că România se afundă tot mai mult în mlaştina mafiei, a sărăciei, a mizeriei morale, a codoşlâcurilor, a trădărilor, a sub-umanului. Şi cu un anumit dispreţ, indus datorită coteriilor de presă şi mediului, să-i zicem artistic, în care mă desfăşuram. Din presa timişoreană am urmărit evoluţii, căderi, trădari, negocieri, urcuşuri, oameni, destine. Cu încetineală de metronom, înregistram, pe scara ticăloşiei, diverse personalităţi publice. Am cunoscut şi oameni de onoare, dar puţini. PSD-ul mi se părea o haită de gonaci ieşiţi să scotocească prin toate tufişurile, să stârnească prada, iar în urmă, veneau seniorii vânători. Aşa arăta PSD-ul în 2002. Călare pe tot ce mişca. Controlând, sau încercând să controleze TOT. Într-un despotism care nu părea luminat.
Printre ei, am întâlnit, dintr-o întâmplare, o rara avis. Bineînţeles că nu am crezut de la început că e un om onest, deşi informaţiile prime aşa arătau. Am zis în sinea mea, ca personajul lui Marin Preda când a văzut girafa la grădina zoologică: “Aşa ceva nu se egzistă!“
Ba “se egzistă”. Un singur om am mai întâlnit atât de onest, dedicat oamenilor, un optimist şi un bonom, un înţelept: Ion Iliescu. Cunosc doi oameni de mare omenie şi ireproşabili în privinţa caracterului, deci sunt o fericită.
Oameni care nu s-au amestecat în afaceri. Care n-au luat niciun sfanţ şpagă. Acest om, pentru care am făcut “pasul în gol” cu ochii închişi, intrând în administraţie, căruia i se reamintea, pe telefonul scurt, că “partidul are nevoie de bani, bărbate”, când a fost instalat prefect în locul altcuiva, despre care se presupunea că “înjumătăţeşte” obolul, mi-a dat posibilitatea să cunosc mediul politic din România, din interior. Am văzut serviete cu bani, despre care se presupunea că trebuie să ajungă la Centru. Am auzit cele mai incredibile zvonuri, colportate despre “şeful cel mare” de diverşi cărători de serviete. În această atmosferă - hai să-i zic interesantă - am intrat pentru a face ce trebuia făcut. Ce trebuia făcut demult în România. Dar, dacă nu iei şi nu dai mai departe, nefiind şantajabil, devii indigest. Sigur, banii oricum şi-au urmat cursul lor, dar n-au urmat “drumul prestabilit”. Aşa că primul ministru, presat de cei care îşi aduceau “contribuţia” la partid, a fost forţat să-l schimbe din funcţie. Sigur, dumnealui nu a avut nicio reacţie, eu am fost cea care a primit lovitura în plin. Ticăloşii câştigă mereu, binele învinge doar din când în când, atunci când răul devine insuportabil…
O singură vorbă a rostit acest om, pentru care eu aş intra în foc, care reprezintă întruchiparea omeniei şi onestităţii: “Dacă au avut curajul să mă schimbe înseamnă că vor pierde tot”. Nu ştiu la ce s-a referit, unii au mai rupt drumurile cu tirurile cu buşteni încă trei luni, după care, partidul a pierdut tot.

Deci asta sunt partidele din România. Bursa mărfurilor. Iar mărfurile le reprezintă voturile acelora în numele cărora vorbesc aceste partide. Nu mai avem nici un partid care reprezintă oamenii simpli, în România. Nici unul.
Şi atunci, te întrebi, oare nu era mai bine pe vremea lui Ceauşescu? Deci atât de mare este mizeria morală încât chiar şi “închisoarea” ţi se pare o variantă mai bună.

Soarele se întinde peste pământ

ca un ort

lipit de ochiul de mort.

Am un ceas de aur în inimă,

Azi îmi arată amiaza.

Are acele perfect suprapuse.

Nu mai ştiu care-s eu şi care e treaza;

nici câte zile sunt duse.

Ziua se-ntinde amorfă până în veac.

Eu stau ca un pom de cristal în zăpadă.

Am vrut o poveste,

Am uitat-o şi n-a mai fost scrisă…

Dragostea mea mă prinde de mână

numai în vis.

Niciodată n-a stat cu mine la masă,

Nu ne-am plimbat fără ţintă,

Nu am râs fără rost,

N-am privit cum se-ntinde apusul,

cu dorinţa aprinsă…

“Nu se poate trăi fără dragoste”

au zis înţelepţii cu ochi de lumină.

De ce ne-ai lăsat în Grădină?

Ce-ai folosit, Doamne,

Când oasele, de neiubire,

Ţi le-au zdrobit?

Lumea miroase a sălcii pletoase

păpădie şi ambră.

Am un pitic de grădină

care cară apă-ntr-o cană

din două lumi.

În cea de aici,

Licuricii desenează în noapte

litere slave

Şi câinele mov zice că va muri cineva.

Dincolo,

Cerul e galben şi oricare

stea e imens de albastră

şi ştie să cânte nouă octave.

Apa e un fel de verde sfinţit

şi în vânt stau agăţate petale de aur.

Fluturii dorm în copaci de cristal

Şi-o prinţesă cântă la harfă pe plaur.

Piticul îmi face semne

cu felinarul lui de mătase

să îl urmez.

Eu îi fac doar cu mâna

să mă mai lase.

Cred că visez.

Vasile Dâncu face parte din categoria intelectualilor sterpi. Ce vreau să spun? Uite ce vreau să spun. Cunoştinţele teoretice acumulate în timp, unele solide, iar altele un pospai de idei conspectate din diverse broşuri, nu le ajută nici lor înşişi, darămite să mai poată fi comunicate, împărtăşite cu alţii. Iluzia că noţiunile pe care le-au acumulat pot constitui o bază filozofică pentru un curent social închegat îi frisonează noaptea. Le strică sufletul, le otrăvesc prieteniile.

O asemenea găselniţă intelectualisto-sociologică a constituit-o setea de reformă a sistemului în care operau. Respectiv, Partidul Social Democrat. Profitând de ezitarea şi de deficitul de autoritate ale lui Adrian Năstase (cel care i-a luat de moţ şi i-a făcut miniştri, pentru asigurarea unei reprezentări zonale în Guvernul României) de după alegerile pentru Preşedinţie, aşa-zisul “grup de la Cluj” - în fond, o titulatură fără acoperire - a găsit aliaţi pentru a deturna sensul alegerilor generale din partid, pentru a promova o marionetă care să răspundă exclusiv la comenzile lor. Mişcarea le-a reuşit. Şi pentru că întreg poporul pesedist măcina o adâncă frustrare perplexă: deşi câştigaseră, procentual, alegerile, nu erau la guvernare. Şi pentru că “surse credibile din interior” făceau dezvăluiri despre o anumită dezavuare a lui Adrian Năstase de către Ion Iliescu. Şi pentru că, în lumină guvernului nou creeat, PSD-ul a considerat, o clipă, că are nevoie de un canal de comunicare cu Traian Băsescu şi Puterea. Pentru a avea acest canal au sacrificat interesul partidului - acela de a se situa în Opoziţie fermă - şi oameni cu greutate (în voturi) din partid: Ion Iliescu, Adrian Năstase. Miron Mitrea.

Dacă vă amintiţi, într-un interviu la Televiziunea română, acordat lui Luca Niculescu, Traian Băsescu identifică persoanele din PSD “cu care se poate discuta”. Rus. Dâncu. După ce şi-a făcut mendrele cu ei, după ce i-a folosit, Traian Băsescu nu a avut nicio problemă să pună reflectoarele pe figurile lor colocviale.

Nu Traian Băsescu este vinovat că în PSD există cozi de topor, negociatori în genunchi.

Timpul a curs, PD-ul a fost retras de la guvernare de Traian Băsescu (cu scrâşnetele şi sudălmile de rigoare), PSD-ul a preluat, încet, controlul guvernului şi a asigurat linia de plutire. Acestea nu s-a făcut cu contribuţia eminenţelor de la Cluj, ci printr-o asiduă concentrare a aripii dure din PSD. Înjurat, dispreţuit, jignit, umplut de ocări, şi din partea băsescului şi din Dealul Clujului, Ion Iliescu a văzut, dincolo de jocurile de glezne şi ţâfnele unor caractere găunoase, interesele celor mulţi. Ale celor aflaţi în calea răutăţilor de tot felul. Pe care nu i-a îmbogăţit cota unică. Care n-au resimţit favorabil creşterea economică. Ale acelora care nu găsesc locuri în grădiniţe pentru copiii lor. Ale acelora care stau iarna în frig, fără medicamente, uitându-se-n urmă la viaţa lor de muncă şi sacrificii şi găsind-o inutilă. Ale acelora care au fost nevoiţi să se pribegească în străinătăţuri, să-şi vândă forţa de muncă pentru a trimite acasă, familiei, bani pentru trai. De dragul lor, al celor mulţi şi necunoscuţi, neştiuţi de nimeni, a trecut Ion Iliescu, cu un calm seniorial, prin ploaia de insulte venite de la cei pe care el i-a făcut oameni. Le-a dat posibilitatea să se afirme, să iasă în faţă. Să devină, din nişte anonimi anoşti, nume în prim-planul politicii. I-a dat, pentru o vreme, briciul în mâna maimuţei.

Ce nu au luat în calcul intelectualii de la Cluj plăcuţi preşedintelui? Nu au luat în calcul exact obiectul cuantificărilor lor savante: cetăţeanul. Acel cetăţean fără chip din sondaje, “capul de locuitor” din statistici, “subiectul” cercetărilor sociologice i-a dat la cap maimuţei cu brici. Instinctul celui care votează e infailibil. Te miroase că-l dispreţuieşti şi nu vrei decât să-i smulgi votul. Scorul obţinut de Grupul de la Cluj este unul penibil. Se apropie de cel al PNG-ului, un partid relativ recent intrat în scena politică. Dacă ar fi avut un minim rest de decenţă şi demnitate, liderii organizaţiei ar fi trebuit să-şi depună mandatul imediat. Dar, cu ifosele de strategi mondiali neînţeleşi cu care ne-au obişnuit, s-au agăţat cu toate copitele lor murdare de scaunele pe care s-au cocoţat. Au constatat cu stupoare că, trăgând de sforile obişnuite, marioneta nu mai răspunde la comenzi. Preocupaţi de strategiile universale de identificare a direcţiei vânturilor cosmice, n-au observat că unii mai iuţi de mână le-au luat sforicelele. Marioneta o fi aflat şi ea, din alte surse decât cele de la Cluj, dincotro bate vântul…

Lamentările domnului Dâncu, mare sociolog şi mare strateg specialist în javre, se aud ca nişte schelălăieli de cotei care-a luat un retevei binemeritat pe spinare. Acum, după ce i s-a luat ciolanul cu care mesteca în sondaje, ceilalţi sunt trădători, ticăloşi, criminali, băloşi. Până acum nu observase cu cine stă la masă. Până acum erau buni colegi. Acum şi-au dat măştile jos şi şi-au descoperit adevărata faţă.

Pe Dâncu îl înţeleg. Aşa e el, genial şi isteric. Dar pe “bărbatul care face politica” - cum mi-a rămas în minte de la o întâlnire de la Bucureşti - pe Ioan Rus, altfel un bun şi eficient ministru de Interne, nu-l înţeleg. Şi mai puţin pe negociatorul Integrării noastre, domnul Vasile Puşcaş.

Nu am găsit interviul original al lui Dâncu, acordat Gazetei de Cluj, am găsit această “scurtătură”, pentru împrospătarea memoriei.

http://www.antena3.ro/Vasile-Dancu-PSD-trebuie-sa-elimine-javrele-batrane_pol_41159_ext.html

Partidul Social Democrat a punctat astăzi, clar, scurt, ferm, un upercut în bărbia Guvernului, cu stânga şi i-a dat o directă de dreapta la ficat prezidentului cel degrabă născocitoriu de consultări de ochii lumii.

Conferinţa de presă de astăzi este prima după mult, prea mult timp, în care profesioniştii din PSD au stat în umbra deasă a creierului mare, neted şi flasc al lui Geoană.

Sigur, nu de azi ştim că “băieţii din energie” fac, cu pixul sau cu tasta, rotind aceiaşi energie prin trei firme, sume cu multe zerouri.

Mai ştim că am fost obligaţi să privatizăm sectoarele strategice din energie pentru că să pătrundem în hăţişul Uniunii Europene.

Dar de-aici, până la nici un control al statului asupra preţurilor, e cale lungă… Lungă şi presărată cu firmele aceloraşi băieţi deştepţi care nu dau cu subsemnatul la Parchet, că n-au de ce, nu-i întreabă nimeni nimic.

Scumpirea carburanţilor va antrena, inevitabil, sarabanda preţurilor la alimente, utilităţi, costurile vieţii noastre de zi cu zi vor creşte în progresie geometrică. Una dintre măsurile Guvernului Năstase, una dintre cele salutare, a fost coşul zilnic necesar unei familii pentru a trăi. Nu zic că un guvern de dreapta s-ar putea preocupa de un asemenea amănunt ( coşul lor personal fiind unul al abundenţei), dar nu văd de ce nu şi-ar aminti PSD-ul de el… Deşi, la presiunea PSD-ului, guvernul liberalo-maghiar a mai adoptat măsuri de stânga.

La scurt timp după conferinţa de presă la care a fost prezent Iulian Iancu, paraşutat din avion, a apărut şi telepreşedintele pedeloc. Boc. Furios nevoie mare pe tot. Pe tot, pe tot. Furios.

Domnu’ Boc, du-te-acas’, în Dealul Clujului. PSD-ul te-a avut astăzi. Şi eu, personal, am avut impresia că PSD-ul dă semne că va ieşi din nişă. Sper să nu mă-nşel şi mâine să-l aud iar pe domnul Geoană spunând trei vorbe şi cinci prostii.

Faină duminică!

Aşa zice o străveche vorbă românească.

Mai ştiu una care se potriveşte perfect situaţiei la care vreau să mă refer, e ceva mai deocheată dar, cum v-am obişnuit cu scrieri destul de “decoltate”, n-o să mă sfiesc tocmai acum. “O vacă cufurită cufureşte toată cireada” - aşa zicea bunică-mea referindu-se la vreo eroare a cuiva dintr-o familie, eroare care se răsfrângea automat asupra întreg acelui neam.

L-am mai criticat pe Mircea Geoană. Nu c-aş avea ceva personal cu el. N-am şi nici nu intenţionez. În fond, l-am golit de conţinut şi i-am păstrat doar coaja. Coaja aceasta este preşedintele celui mai important partid din România. De fiecare dată când dă vreo declaraţie m-am obişnuit să-l aud spunând câte o prostie. Nu scapă nici o ocazie.

Nu vreau să fac un itinerariu al gafelor preşedintelui Partidului Social Democrat. Nu mă miră greşelile lui, care vin dintr-o inabilitate funciară. Nu ştie să sintetizeze, să extragă esenţialul dintr-o situaţie dată şi nu ştie să fie diplomat. Paradoxal, pentru un individ care a fost ministru de externe. Ce mă uimeşte, este lipsa de reacţie a personalităţilor din PSD, a celor care ştiu să articuleze o frază fără să ne provoace râsul. Şi sunt mulţi, foarte mulţi.

Rezultatele alegerilor locale au fost asumate ca o victorie de către dl. Geoană. Cum s-a-ntâmplat asta? Foarte simplu. Pentru că toată lumea a băgat capul în nisip. Ici-colo, câte o voce stingheră a îndrăznit să spună că acest rezultat nu e deloc ceea ce pare, pentru că a fost o luptă individuală, mai mult decât o luptă a partidului. Fiecare candidat s-a zbătut, a fost “pielea” lui în joc.

Astăzi, Mircea Geoană, acest Sfertolucci al filmelor de mâna a doua din politica dâmboviţeană s-a aflat în treabă la întâlnirea organizaţiei de femei a PSD. Şi, de la conceptul perfectamente aiuristic lansat în martie, acela că femeile din PSD trebuie să fie amazoane, s-a scurs spre cealaltă extremă: să fie călugăriţe, eventual cu hidrocefalie.

Nu mai reiau declaraţia dumnealui, dar se referea la fuste scurte, decolteuri adânci şi creiere mici - zicând că aceasta este quintesenţa femeilor din politică, din alte partide, desigur. Femeile care fac politică de stânga, în viziunea dumnealui, ar trebui, prin antiteză - nu-i aşa? - să aibă fusta până la gleznă, decolteuri până sub bărbie şi creierul mare!

Eu mă întreb, chiar nu-i spune nimeni acestui băiat să-şi ia găletuşa şi steluţele şi lopăţica şi să se ducă în altă parte a plajei să se joace? Pentru că, orice ar face şi orice ar zice, nu face decât să compromită sistematic Partidul Social Democrat. Dacă nu aş fi convinsă că atâta-l duce capul l-aş suspecta că o face programatic. Mă gândesc la tinerele care ar simpatiza, eventual, cu PSD-ul şi ar auzi o atare declaraţie. Adică, s-ar întreba ele: ca să te apropii de PSD trebuie neapărat să fii urâtă, slăbănoagă ca o undiţă, să nu ai forme de femeie şi să-ţi pui sacul în cap?

Domnul Mircea Geoană evoluează ciudat. De la amazoane (despre care, dacă ar fi citit, ar fi aflat că erau nimfomane, sângeroase şi cam … lesbiene) a virat înspre imaginea opusă: militanta de partid castă, cu batic, fustă până la glezne, galoşi de gumă, helancă pe gât şi capul … mare.

Îl anunţ, dacă n-a aflat deja, că idealul modern de femeie implicată în viaţa socială este reprezentat de o femeie elegantă, îngrijită, cochetă, cu stil şi instruită.

Îi doresc lui Mircea Geoană, în continuare, aceleaşi succesuri în identificarea tipologiei de militant feminin din PSD. Şi partidului, mai multă luciditate.

Schimbaţi naibii preşedintele, că vă face de miru’ lumii.

Dacă e o strategie de a-l compromite sistematic şi definitiv, organizaţi-i zilnic câte o întâlnire cu presa.

După ce îl privi, cu fulgere în ochi, pe Caius, preţ de câteva secunde care păreau veacuri, în timp ce respiraţia celor trei protagonişti devenea alertă purtând spre creier şi muşchi râuri de adrenalină, Marieta găsi în mintea ei înceţoşată de gânduri contradictorii o întrebare:

- Ce faceţi voi aici?

Răspunsul lui Caius, care s-ar fi dorit declicul destinderii atmosferei încărcate din spaţiul îngust şi urât mirositor, nu făcu decât să aprindă fitilul:

- Ne cântărim. Ce crezi că facem?

- Escroc sentimental ce eşti! Nenorocitule şi mizerabile! Împuţit beşinos şi nespălat! izbucni Marieta, violetă de furie, cu ochii lucind ca două mărgele galbene.

- Da’ de ce sunt, eu, mă rog, escroc sentimental? Dacă eu sunt escroc, atunci tu eşti escroafă! inventă Caius, improvizând, căutând, în continuare, să ducă discuţia înspre rizibil şi futil.

- Ai venit, ca un motan în călduri până la Satu Mare, să mă iei pe mine din liniştea căminului meu, şi de la sirviciul meu elegant, ca să mă aduci în spelunca asta plină de drojderi rataţi cu care-ţi faci tu veacul, spălându-i la cur!

- Daaaa, ce mai servici elegant aveai tu! Ce să-ţi zic! O fi vreo diferenţă între a spăla weceurile la o redacţie şi a spăla weceurile la un restaurant! Şi ce linişte? Ce cămin? Păi dacă aveai linişte şi cămin, nu veneai ca o uşuratică după mine! Ce? Te-am chemat eu să stai cu mine? Nu-mi amintesc.

- Acuma nu-ţi aminteşti, destrăbălatule!… Nu-ţi aminteşti, că ai găsit-o pe fufa asta muistă, îşi îndreptă Marieta atenţia asupra Ciprianei.

- Auzi, bă, başoldito şi baborniţo! Să nu mă faci pe mine fufă muistă, auzi! Dacă îi dădeai ce-i trebuia, nu căuta pe la altele, să-ţi fie clar! Câinele nu fuge de bine de-acasă! Eşti o vacă, asta eşti! Că mi-a zis mie Caius că nici nu te speli şi puţi ca o herghelie de cai morţi. Şi că stai ca o vacă când te fuţi!

- Caius! Cum ai putut să vorbeşti despre intimităţile noastre cu curva asta? Şi când mă gândesc că azi, de dimineaţă, venisem cu gândul să ştergem tot şi să ne-mpăcăm! Să uităm tot ce-a fost şi să ne clădim o viaţă fericită împreună! Şi când colo, când intru la Patricia, beţivii ăştia pe care-i speli tu la cur mi-au zis că câr, că mâr, că nu eşti aici. Dacă nu mă trecea, nu aflam niciodată ce fel de om îmi eşti! Şi Marieta curse pe lângă perete şi aşezată ciuci, începu să plângă sfâşietor.

Caius, neştiind cum să reacţioneze, înduioşat şi contrariat, îşi trase pantalonii şi şi-i încheie şi se aşeză şi el pe vine lângă Marieta, încercând s-o consoleze. Cipriana, simţindu-se-n plus, obişnuită cu ofense de acest fel care se întâmplau, în viaţa ei aventuroasă, cu frecvenţă de fapt banal, găsi cu cale să iasă din scenă. Trase de uşă şi, când să iasă, ridicând ochii, dădu nas în nas cu 5 capete care stăteau cu urechile ciulite.

- Poftim, Cipriana! Daţi-vă bă, la o parte, pe toţi v-a apucat căcarea? rezolvă, cu tact şi autoritate situaţia, domnul plutonier-major Onici, cel care era aproape lipit de uşa closetului.

- Voi ce păziţi aici? Să nu iasă căcaţii din budă? Nu vă e ruşine, oameni în toată firea, ascultaţi pe la uşi! se stropşi Cipriana.

- Eu, personal, supravegheam obiectivul, să nu escaladeze conflictul şi să devină sângeros, spuse, profesional, domnul plutonier-major.

- Cu tine sunt lămurită, zise Cipriana. Eşti un porc voaiorist fără scrupule. Tu i-ai stricat relaţia lu’ Caius, aşa să ştii!

- Şi tu i-ai reparat-o! interveni Remus.

- Tu mai bine-i tăcea, cu scula ta ca o trompă de ţânţar, ai nevoie de lupă ca s-o găseşti, îl puse la punct Cipriana.

- Că şi fofoloanca ta e ca Google Earth, interveni şi Filaret. Dai click şi intri în Paris, mai dai un click şi găseşti Venezuela!

- Dacă se vede şi Hugo Chavez, transmite-i salutări, Filaret, interveni şi Teodosie.

- Băi labagiu nefericit, de unde ştii tu cum arată păsărica mea, că tu stai numa cu nasu-n coctail şi-n display?!

- A pus Raul poze cu tine pe internet, toanto! De-acolo ştiu. Că nu m-aş apropia de “cioroiul tău” - de-i zici tu păsărică - nici dacă am rămâne numai noi doi în întreg Universul.

- Raul? Tocmai Raul? De unde ai tu poze cu mine, băi impotentule? Că în singura dată când am încercat să ne-o punem erai preocupat să ţi-o pui în atele sau să-i bagi scobitori, să stea cât de cât sculată… nu de fotografii îţi ardea? lămuri Cipriana situaţia.

- Vulpea când n-ajunge la struguri, zice că-s acri! zise şi Evtihie, care stătea sprijinit de canatul uşii ce dă în Patricia, cu mâinile adâncite în buzunare. Dacă am ajunge la un nivel de dezvoltare superior, sexul ar deveni cibernetic, astfel că ar fi evitate nenumărate neajunsuri omeneşti…

- Şi tu erai pe-aici, ascetule? îl interpelă Cipriana. Parcă tu erai îndepărtat de cele lumeşti.

- Mă interesează orice fapt de viaţă ca fenomen unic în ciclicitatea lui… zise Evtihie.

- Pe tine te interesează orice fapt de viaţă altul decât tine, i-o reteză, scurt, Raul.

- Da’ ce, Evtihie e fapt de viaţă? El e un duh… interveni şi Teodosie.

- Duhurile nu consumă optişte cotailuri letale pe zi … rânji Remus.

- Tu n-ai dreptul să vorbeşti, că o ai minusculă, zise Raul.

- Între minusculă şi bleagă, să decidă Cristiana care are dreptul să vorbească, zise Remus.

- V-aţi îndepărtat de la esenţa problemei, replică Evtihie.

- Şi care era esenţa problemei? întrebară toţi, ironic.

- Marieta şi Caius.

Domnul plutonier-major Onici avu impulsul de a deschide uşa closetului, însă Filaret ridică arătătorul a “atenţie” şi îl legănă apoi ca pe un ştergător de parbriz. Onici înţelese aluzia şi se trase înapoi făcându-i loc, spre uşă. Filaret întredeschise puţin uşa closetului atât cât să-i încapă capul. Şi-l trase înapoi cu o privire contrariată şi înspăimântată. Împinse uşa şi o luă, bodogănind, înspre sala restaurantului. După el, în ordine, toţi ceilalţi cinci - Cipriana plecase în toiul disputelor intelectuale - făcură acelaşi gest ca Filaret. Băgaseră capul pe uşă curioşi şi ieşiseră cu aceiaşi privire uluită. Ultimul, Evtihie, nici nu mai intră. Se opri în faţa uşii şi zise ca pentru el: “încă un caz de evanescenţă…”.

Vietăţile din Pădurea Verde îşi duc viaţa lor de poveste, la fel ca acum o mie de ani. Nimic nu se pierde, totul se transformă. Vietăţile ticăloase devin şi mai ticăloase iar cele nobile devin înţelepte şi se duc să cultive legume undeva, în desişul Pădurii Verzi.

O tulburare trecătoare - aducătoare de speranţe “de şarpe” pentru lighioanele mici, care toate vor sânge, răzbunare, ochi scoşi şi ţeste zdrobite (şi evident, posturi de şefi) şi de spaime viscerale pentru lighioanele mari, mai bine adaptate la viaţa de întuneric, putoare şi glod, care se tem că le va fi asanată mlaştina şi nu vor mai avea unde să se-ascundă să vâneze animăluţe prostănace - a provocat-o întoarcerea cu alai, surle şi trâmbiţe a Regelui Frunză din Împărăţia Verzei Creţe. Vestea întoarcerii Regelui a fost primită felurit. Lupul Imre a ţistuit printre dinţi: “Nu mai crapă dreacu’ odată jivina asta incomprehensibilă! Băga-mi-aş laba-n ea de justiţie divină!”, vorbe preluate şi de jderul Şteruţ care, evident, mai needucat şi mai mitocan, s-a adresat supuşilor, în felul lui:”Be-ei, s-a terminat, be-eei, cu bulangereala! Mă pune director, bee-ei, acu să vedeţi voi futai! Am crezut că-l ia dracu pe rege, bee-eei, da’ ăsta are 9 vieţi, ca pisica, futu-l în gură!” şi făcu, culinsându-şi mijlocul înainte şi înapoi, o mişcare mai mult decât sugestivă, care exprima ce i-ar face el regelui dacă l-ar prinde. Supuşii, care veveriţe prin copaci, care jderi cu ochii ca boabele de piper, care broscuţe gălăgioase, care căprioare sfioase, care maimuţe şmechere, au tăcut şi au băgat la procesat informaţiile emise de jderul idiot şi pe cele venite “pe surse”. Pentru ele, viaţa era aceiaşi, indiferent cine era jupân. În plus, învăţaseră pe blăniţele lor hărtănite că “schimbarea domnilor e bucuria nebunilor”, aşa că-şi văzură, în continuare, de îndeletnicirile lor pădureneşti.

În timpul dilatat al basmului în care ne aflăm, pe malul unei băltoace, o raţă îşi clocea ouăle. Răţoiul era plecat să prospecteze Piaţa Centrală din Madrid, aşa încât toate grijile cuibului rămăseseră pe biaţa raţă. Tot ea trebuia să alerge să taie lemne, să le care din hăţiş, să facă de mâncare, să spele, să calce şi să sape în grădinuţa de zarzavat singură - singurică, în timpul foarte scurt în care lăsa ouăle să se răcorească. La spartul lor, când le-a venit sorocul, au ieşit patru răţuşte drăgălaşe, învelite în puf auriu ca-ntr-o mantie de raze. În jurul ochişorilor aveau câte o încondeiere neagră de parcă ar fi fost rimelate. Cele patru răţuşte s-au repezit în baltă, să găsească fericirea pe care o trăiseră în apa din ou. În cuibul golaş, cu paiele împletite-n dantelă, printre ghioacele zdrenţuite, părea să mai fie încă unul întreg. Părea ceva mai mare, dar raţa -mamă îşi zise în sinea ei că a început să aibă halucinaţii de la atâta clocit cu raţie de mâncare substanţial redusă, ori de la caniculă: “M-am zăluzât naibiului, de foame şi de grijă. Hai să-l clocesc şi pe ăsta să văd ce dracu’ iese din el”.

Cum ni se întâmplă şi nouă, oamenilor, să vorbim într-un ceas rău şi să se şi întâmple, aşa păţi şi raţa noastră.

A doua zi, pe la amiază, coaja oului începu să vibreze, să sfărâmă şi, din el, ieşi o creatură neagră - tuci, cu un cioc lătăreţ şi cu ochii mari, alungiţi înspre căpăcelele de la urechi. Raţa îşi înălţă guşa şi îndoi gâtul răsucind capul într-o parte şi îl apropie de pântecul înfierbântat să vadă ce fel de copil are. La vederea unei aşa arătări de groază, minţile ei i se zdrobiră de imaginea dracului invocat cu o zi în urmă, îşi ridică penele, sări din cuib şi o luă la goană blestemând şi stuchind în stânga şi dreapta, făcându-şi cruce cu ciocul, căzând peste cioatele răsturnate, prăbuşindu-se printre crengi, cu ochii lăcrimând şi înroşiţi de la iarba ce-i şfichiuia membrana protectoare.

- Bată-mă Dumnezău să mă bată cu ouăle mele şi usca-i-ar sămânţa lu’ Şofran (Şofran era răţoiul)! Doamne apără şi păzeşte sufletele noastre! Am clocit pe Ucigă-l Toaca, păcatele mele! Doamne, da’ cu ce ţi-am greşit eu ţie să-mi dai tu mie aşa pedeapsă?! Luate-ar dracu’, drace, şi duce-te-ai pe pustii şi pe apele seci! Măiculiţă mea care m-ai făcut, da’ ce-ai blagoslovit oul din care-am ieşit! Lumeee!!!! Vietăţi ale păduriiii!!! L-am scos pe Dracu’ din ou, lumeooo!!!

Raţa Zorica ajunse pe o coastă de deal, deasupra unei bocşe (unde făceau mangal, în cuptoare, un puhoi de sticleţi) făcu o sforţare şi-şi luă zborul pierzându-se-n înaltul cerului şi, până astăzi, n-a mai auzit nimeni nici de numele ei.

Ce se întâmplă cu nişte raţuşte orfane într-o pădure bine organizată, cu instituţii funcţionale unde diverse animăluţe plimbă hârtii, ştiţi, desigur. Au ajuns într-un orfelinat. Cu răţuştele - răţuşte, a fost mai simplu; printrea atâtea orătănii fără părinţi, au crescut şi ele. Dar răţuşca noastră cea urâtă - care nicidecum nu era Ucigă-l Toaca ci o biată făptură cu puful negricios - era un răţoi cu personalitate, revoltat, animat de spiritul dreptăţii absolute, în adâncul sufletului lui sensibil şi nefericit că nu e şi el o raţă ca toate raţele. În plus, toată adunătura de jderi şi marmote care-l supravegheau, hrăneau, spălau, îmbrăcau, băteau, surghiuneau, pedepseau, chinuiau, umileau, avea grijă să-i amintească, periodic, că mama lui de-aia fugise-n lume şi se omorâse probabil, pentru că adusese pe lume o creatură oribilă şi diformă ca el.

Sentimentul vinovăţiei este cel mai cumplit ucigaş nevăzut al sufletului - şi este ştiut că acela care nu reuşeşte că se ierte pe sine, în veci nu va putea să ierte pe alţii.

Răţuşca noastră cea urâtă, care era un răţoi, a primit, la botez, numele de Sultanul Vieţii, adică Zoltan. Creştea şi aduna în el ură şi revoltă cât să-i ajungă să răstoarne cu rădăcinile-n sus regatul Pădurii Verzi. Nu pentru că ar fi venit dintr-o familie de raţe nobile ci pentru că era cel mai mare din cuib şi era considerat un sultan şi pentru că în pofida a orice, deşi toată lumea îl dispreţuia şi detesta, el se încăpăţâna şi să trăiască şi să-şi apere punctul lui de vedere.

Printre lacrimi şi bucurii, zburătăcind cu celelalte orătănii prin hăţişurile din pădure, Răţoiul Zoltan a crescut mare, a făcut şcoală că era foc de deştept - şi ca orice deştept, era cam superficial - şi a ajuns student. Surioarele lui erau prin alte zone ale Pădurii Verzi şi cum sunt raţele sunt nestatornice, una dintre ele şi-a luat zborul în Ţările Calde. Zoltan, ca un sultan ce era, se simţea responsabil şi pentru surioarele lui, a tot căutat-o, a tot întrebat şi până la urmă a aflat un indiciu de la o coţofană zgubilitică şi cam surdă de bătrâneţe. Astfel, într-o zi, şi-a luat zborul înspre Pădurea Macaroanei, unde auzise că este sora lui.

La cuibul instituţionalizat Nicio Speranţă s-a făcut vâlvă mare. Unde-i răţoiul? Unde-i răţoiul Zoltan? Dacă s-a dus la şterpelit, în altă poveste, în Peştera lui Ali Baba?

Ca să fie ei acoperiţi, au întocmit repede jalbe şi întâmpinări să-şi apere spinările împăroşate de vreo ipotetică gheară. Jalbele şi hârţoagele s-au adunat din diverse zone, alcătuind un vraf din care Zoltan era încondeiat ca un adevărat Monstru din Locness, un terorist al tuturor zărilor, nu o biată raţă nevinovată.

După ce şi-a văzut sora, au înnotat în lacurile din Pădurea Macaroanei, au prins broaşte şi au povestit câte au păţit în volierele în care crescuseră, s-au îmbraţişat şi şi-au urat noroc.

Răţoiul nostru s-a întors la cuibul instituţionalizat zburând în picaj, cu penele înfoiate, fericit că avea şi el o părere de familie. Şi-a dat examenele, a mâncat popcorn, a băut Coca Cola, s-a dus la ştrand, a trăit şi el cum trăiesc toţi răţoii tineri din pădurile lumii.

În acest timp, hârtiile şi-au urmat mersul lor de melc bălos prin birourile marmotelor şi jderilor. Toată lumea care trebuia să semneze a semnat cu privirea la bilele de la Luxor (nu cel din Valea Regilor, ci jocul) sau la Aşii de la Solitaire. “Se aprobă Cf. Legii”, aşa scria fiecare marmotă - şef.

Astfel, dosăroiul bietului răţoi Zoltan ajunse pe masa Castorului - jude care a citit că răţoiul e plecat în ţările calde şi nu se mai întoarce, a semnat, a parafat şi a trimis ţidula la Cuibul “Fără Speranţă”. Deci: “În râpă cu Răţoiul Vagabond!”

Cum situaţiile - limită aduc din străfundurile fiinţei energii nebănuite, tot fiinţă fiind şi Răţoiul Zoltan, odată începu să i se lungească gâtul, să i se albească penajul, să se mărească şi să devină altceva. S-a strârnit furtună în Pădurea Verde. Dregătoriile au închis Solitaire -ul, Luxorul şi toate căsuţele de messenger, coborând din mirobolanta lume virtuală în lumea reală. Castorii voiau să ia gâtul marmotelor. Marmotele voiau să ia gâtul jderilor.

În această vreme, Răţuştei celei Urâte, îi creşteau aripile.

A risipit prin Pădurea Verde foi de platan pe care-şi scrisese povestea. Dormea într-o scorbură, mânca ce boabe lăsa Dumnezeu pe poteci. Era plin de revoltă şi de obidă. S-a înscris în audienţă la Leul Frunză. Când au văzut acestea, dregătorii împărăţiei, de frica mâniei Regelui, au căutat să ascundă dosarele şi să-i găsească un cuib răţoiului Zoltan care se transformase deja într-o superbă lebădă.