blog de: Gabriela Savitsky

Cei care o vizitau pe Filomela la spital ieşeau uluiţi, încurcaţi, bâinguind tot felul de cuvinte fără noimă. Colega ei de birou, Cecilia, o întrebă direct:

- Filu’, ce ţi-au făcut aştia aici, tu? Ţi-au schimbat sângele, îţi dau medicamente pentru regenerare, te-au criogenizat? Ce-i cu tine? Şi, la privirea nedumerită a Filomelei, exclamă cu un zvâcnet de invidie: Arăţi fantastic, tu! Te-ai făcut frumoasă! Eşti altcineva!

- Nu mi-au făcut nimic… murmură Filomela. Nu ştiu… Cum adică? Da’ ce? Aşa de urâtă eram?

- Nu, dragă, stai liniştită! Ce urâtă?! Ne erai uâtă, dar erai… aşa… prăbuşită … cenuşie. Acum ai înflorit! Auzi, da’ chiar ce s-a întâmplat? Ai băut aşa de mult?…

- Am băut două sute de gin tonic. Doctorul spune că, pe fond de stres, am avut o cădere de calciu… Ce ştiu eu? Da’ acuma sunt bine. Mi-am revenit. Fac şi recuperare - zâmbi ea, enigmatic, unui gând ascuns numai de ea ştiut -, am reînvăţat să merg, să mişc mâinile, să fac lucrurile pe care altădată le făceam firesc, fără să mă gândesc la ele… E ca o a doua viaţă… zise Filomela cu privirea pierdută în farmecul acestei a doua vieţi pe care o descoperise.

Cecilia o sărută pe amândoi obrajii, îi mai ţinu preţ de câteva secunde faţa în palmele ei şi clătină din cap admirativ:

- Te-au substituit ăştia. Eşti de nerecunoscut.

Apoi plecă fluturând încă o dată mâna, din pragul uşii.

- Tot aşa să te găsesc mâine! Să nu apari iar cu Filomela aia prăpădită că nu ştiu ce-i fac!

După plecarea Ceciliei, Filomela, zâmbind enigmatic, trase sertarul noptierei şi scoase oglinjoara cu mâner. Şi-o apropie de chip şi îşi analiză cu atenţie trăsăturile. Se uită cu ochii în ochi. Pupilele erau mărite şi străluceau jucând ca într-o apă lucioasă, tandră. Albastrul irisului devenise intens. Sub pleoape, două curbe mici, violete, subliniau culoarea. Genele păreau de aur arcuit. Nările freamătă de parcă ar căuta să prindă din aer toate nuanţele mirosurilor. Gura, cu roşul ei uluitor, parcă e o floare însângerată pe o horbotă imaculată. Şi pistruii ei sunt acum identificaţi, număraţi, catalogaţi. I-a numărat Augustin şi le-a dat câte un nume la fiecare.

“Ăsta e Şugubăţul” zice el, mângâindu-l tandru cu buricul indexului. “Ăsta e Diafanul, iar ăsta e Revoltatul” îi urmăreşte el pe rând. “Iar asta e Floarea Florilor”, şopteşte el, şi-i atinge buzele care au devenit atât de sensibile încât orice atingere devine dureroasă, durerea amestecată cu o sfâşiere minunat de dulce se transmit în toate celulele, ca într-un joc de domino.

Unde stătuse această Filomelă chircită în fiinţa ei?… Nu putea să descopere. Acum ieşise la lumină, de parcă o altă făptură care crescuse în stern se mărise şi ieşise prin pielea celeilalte Filomele, vechi. Cu piele de mătase şi gene de aur. Cu degete de sidef şi ochi de safir. Cu o ştiinţă a dragostei care o înspăimântă şi pe ea. Cu o inteligenţă specială a trupului care se transforma într-o vioară la care cântau împreună muzica astrelor… Părul ei, până atunci câlţos şi cânepiu, se înfoiase, se încreţise şi devenise strălucitor. Când se gândea la Augustin simţea cum tot părul ei mic de pe trup se înfoaie ca o crinolină. Ce substanţă miraculoasă îi umbla prin vene?

Ce culori minunate există în lumea aceasta!

Ce sunete sublime circulă prin ea! Unde fuseseră toate acestea, sau cum de nu le auzise până acum, niciodată? Simţea că dacă şi-ar fi dat drumul de la geamul etajului ar fi plutit peste oraş, atât era de fericită!!!

Gândul vechii ei vieţi, fostei vieţi, i se părea o amintire în sepia, aşa cum erau fotografiile bunicilor când erau ei tineri, stând serioşi şi gravi, deşi erau nişte copii… Aşa i se părea trecuta ei existenţă, o poză statică în care ea, mimând viaţa, se mişcase înţepenită. Acum era vie, mustea de energie, de limfă şi de felurite lichide magice. Când se ducea la toaletă, după ce îşi rezolva problemele fiziologice, înainte să apese clapeta bazinetului cu apă, adulmeca aerul. Prima dată a crezut că a înnebunit. Murdăriile ei, la care niciodată nu se gândise, pe care le dispreţuia profund şi de care-i era o scârbă imensă, miroseau a flori de câmp! Alunga gândul şi senzaţia, încercând să se convingă că e o iluzie. Dar a doua oară, şi a treia oară i se întâmplase acelaşi lucru. Înainte de a se aşeza pe scoica toaletei trase apa, să fie sigură că nici un miros remanent nu se amestecă cu mirosul ei. Rezultatul a fost acelaşi: fecalele ei urâte miroseau a flori de câmp! Era o magie! Cineva îi transformase corpul şi sufletul până în cele mai ascunse colţişoare! Şi acel cineva era Augustin de care se îndrăgostise firesc, aşa cum atunci când intri în apă, ai senzaţia că trupul tău pierde, aparent, din greutate.

Era atât de fericită, de fermecată de fericirea ei în care locuia ca-ntr-o aură cristalină, încât nimic nu putea să ajungă direct la ea. Nici măcar propriile ei gânduri. Şi ele treceau prin îndrăgostirea care-o transformase ca şi cum ar fi topit-o într-un cuptor şi ar fi turnat-o apoi în aceiaşi formă de dinainte, a Filomelei, cu altă concentraţie a conţinutului.

Din autocontemplarea noii fiinţe ce-i zâmbea din oglindă o întrerupse deschiderea violentă a uşii, trântite de perete. Nu-i venea să creadă. În dreptunghiul ei, ca-ntr-o poartă stelară, stătea fiinţa cea mai dragă din lumea de-afară, din trecuta ei existenţă. Se cunoşteau de când lumea şi orice mişcare interioară din viaţa uneia se transmitea şi celeilalte, oriunde ar fi fost, de parcă le-ar fi legat un cordon ombilical nevăzut.

Camelia, prietena ei din copilărie, colega ei de şcoală şi cea care o “iniţiase” în toate tainele femeieşti o privea veselă, cu braţele deschise, frumoasă şi hotărâtă. Era o femeie în toată firea. Viaţa nu fusese deloc uşoară cu ea dar, cu o forţă de neînţeles şi de invidiat, trecuse peste toate. Avea doi copii, doi băieţi, mari acum. Era singură; soţul ei, trecând printr-o depresie, se spânzurase în podul casei. Şi acum îl mai visa noaptea, aşa cum îl găsise, atârnat de grindă, de cureaua de piele. Ameninţase de atâtea ori, dezamăgit de lume, de oameni, încât nu-l mai credea nimeni. Până la urmă, o făcuse, poate ruşinat că tot ameninţase în gol. Poate, cine ştie?…

Singură cu doi copii de crescut, Camelia, care lucra la un bar din oraş, ştia că nu se poate aştepta la vreun ajutor. Îşi luase inima-n dinţi şi plecase în Italia. Copiii îi lăsase în grija mamei ei, cam bătrână şi cam neajutorată, dar nu avusese de ales. În Italia o ajutase Filomela să plece, la început înspăimântată, apoi, tot mai convinsă că prietena ei nu are alternativă. Avea o verişoară acolo, o sunase şi îi explicase despre ce-i vorba. O convinsese. Îi promisese că o ajută să-şi găsească “un job”. Camelia era plecată de doi ani deja. La început, telefoanele ei erau disperate. Vocea era una de om hărţuit, disperat, a unei fiare. Cu timpul, vocea Cameliei se îmblânzise. Acum, iat-o în uşa salonului, dezinvoltă, elegantă, cu gesturi rotunde, mirosind a Pret a Porter, fardată minuţios. Aproape că nu se recunoscură, în prima clipă. Camelia, şocată de frumuseţea suspectă a Filomelei şi Filomela, uluită de aerul straniu, elaborat al Cameliei. Se îmbrăţişară îndelung, cu căldură, bucurându-se fiecare de concreteţea celeilalte.

- Ce faci, fată? Te-a băgat Pizdrintz în spital?

- Eh, Pizdrintz! Dă-l încolo pe Pizdrintz!

Camelia o studie atentă.

- Bă, ţie îţi prieşte spitalul! Parcă ai fi la staţiune. Arăţi super! Zi-mi şi mie secretul sau fă-mi lipeala cu doctoru’ care a operat aşa o schimbare! Ce s-a întâmplat? Mă aşteptam să te găsesc lată aici. Mi-a zis maică-ta că ai căzut, că nu mişti, că eşti paralizată. Te dădeau legumă, gata! zise Camelia privind-o cu interes. Şi tu, parcă eşti regina Cleopatra! Bravos!

- Da’ tu ce faci? Când ai venit? Ai venit de tot, sau … ? amână Filomela, cu diplomaţie, explicaţiile.