blog de: Gabriela Savitsky

Aşa cum i-am promis, voalat, Sătmărencei, menţionez  10 cele mai frumoase cărţi, din punctul meu de vedere. 

Istoria lor începe odată cu mersul la cinematograf. Mersul la cinematograf se petrecea numai duminica şi numai împreună cu sora mea mai mare care era deja şcolăriţă. Eu nu eram încă nimic, eram doar o răzgâiată miorlăită şi izmenită. Nu voiam să-mi iau rochiţa albastră cu două benzi roşii în faţă - singura pe care o aveam -, pentru că mi se vedeau chiloţeii. După ce mă băteau bine (şi mama şi sora) şi mă ameninţau că altfel nu merg la film, mă învoiam smiorcăindu-mă. Această metodă a recompensei sau a târgului a funcţionat foarte puţin, fiind nevoiţi (cu toţii din familie) să inventeze mereu altele.

Aşa am descoperit eu “filmul”. Doar că la film, trebuia să-mi citească sora mea dialogurile. La şoaptele ei, care deranjau, evident, întorceau enervaţi, cu feţele alea pline de reproş, ceilalţi telespectatori. Şi se mai enerva şi soră-mea că nu putea urmări filmul din cauză că eu întrebam într-una: “Ce spune? Ce spune? Ce spune?” Aşa că, a fost nevoită să mă-nveţe să citesc. Cu mult înainte să fiu în stare să merg la şcoală. Am învăţat să citesc pe cartea ei de chimie. Apoi pe o ediţie veche din Eminescu, cu coperte gri, pânzate, pe care scria migălit “Poesii” Mihail Eminescu. Avea o foaie din aceea velină, subţire şi aproape transparentă. Am citit-o şi am răscitit-o. Aceasta este prima carte din viaţa mea. Din pricină că părinţii m-au numit şi “Doina” la naştere (sau naşul, cine mai ştie?) poezia mea preferată era Doină. Am purtat cartea aceea după mine, peste tot pe unde am trecut, până când cineva mi-a furat-o.

Mama era o cititoare pasionată şi este un povestitor fascinant. Îmi pare rău că nu moştenesc de la ea acest talent. Împrumuta cărţi de la biblioteca oraşului. Eram foarte mică dar îmi amintesc că citea şi uneori plângea ferit, să n-o văd eu. Nu înţelegeam de ce plânge şi nu voiam s-o văd plângând. Mult timp m-a urmărit întrebarea asta: ce anume o făcea pe mama să plângă? Între cărţile aduse de ea, imediat ce am ştiut să citesc am pus mâna pe una groasă, cartonată. Legendele Olimpului. De cine era, nu mai ştiu. Avea şi ilustraţii. Am citit despre zei, despre Cronos şi Zeus, despre Pann şi Hera, despre Heracles şi Hefaistos, despre Argonauţi şi Odiseu… Îi ştiam pe de rost.

Apoi au urmat lecturi, cărţi, cărţi. Unele recomandate de profesori. Altele de prieteni. Altele luate la întâmplare.

Când a venit şcoala, înafară de scris şi de socotit, restul mă plicitisea. Aşa că citeam pe sub bancă, Basme. În clasa a II-a nu mai exista nic o carte necitită în biblioteca şcolii. Bibliotecara, circumspectă, mă chestiona: “Cine este Miradoniz?  Unde a fost găsit Fram? Cum îi cheamă pe Cireşari?” şi mai ştiu eu ce întrebări, pe astea le-am  ţinut minte.

O să spuneţi că mă dau mare. Nu. Mă dau, dar cu alte prilejuri. Nu aveam televizor şi nici curent electric. Aşa că trebuia să citesc repede, până nu se întuneca, să nu “ard gazul de pomană”. În clasa a II-a, pentru că aveam rezultate foarte bune la şcoală, ţin minte că mama mi-a cumpărat o carte. Ţin minte şi coperţile, deşi sunt 32 de ani de-atunci. O mai ţin minte şi pentru că, atunci când mi-a adus-o m-a găsit în casă cu o vecină. Mama nu ne dădea voie să aducem pe nimeni în casă şi foarte rar, în curte. Eu am încălcat consemnul şi am băgat-o pe vecina mea pe geam. Bineînţeles că ne-a prins. Pe ea a trimis-o acasă şi mie mi-a tras o bătaie zdravănă. După care mi-a dat cartea. Mărturisesc că am vrut să-mi dea bătaia cât mai repede ca să ajung la carte.  O zărisem în plasă. Am citit-o cu sete şi cu lacrimi. Se numea Prinţ şi Cerşetor.

La 12 ani m-a impresionat până la obsesie o carte. Crimă şi pedeapsă. Nu înţelegeam tot. Reciteam unele pasaje. Cel mai tare mă izbea ticăloşia părinţilor Soniei. Nu crima lui Rodion.  E o carte pe care am recitit-o la toate vârstele şi, de fiecare dată am înţeles-o altfel.

Update: În liceum într-o parte a lui că am fost năstruşnică şi l-am făcut “pe părţi” am avut şansa unui profesor de literatură română cum nu toată lumea are noroc. Luca Bejenariu. Dacă a avut cineva încredere vreodată în condeiul meu, deşi nimic din ce făceam eu nu prefigura  că voi scrie vreodată, atunci el a fost.

Am citit, ca un burete, tot ce mi-a spus sau mi-a dat să citesc. Am retrăit viaţa (câtă aveam eu) gustând din prăjitura îmuiată în ceai împreună cu Marcel Proust şi am călătorit În căutarea timpului pierdut. Am trăit adolescenţa revoltându-mă deopotrivă cu Sallinger, De veghe la marginea lanului de secară. E drept, la noi nu erau lanuri de secară, dar erau de orz şi de grâu. Îmi luam pătura şi cărţile şi mă duceam departe, departe, oricât m-ar fi strigat mama, nu auzeam. Am jucat şi eu Jocul cu mărgele de sticlă şi m-am înduioşat urmărind avatarurile Lupului de stepă (Herman Hesse)…

Am devorat toată poezia lui Kavafis, Seferis, Lautreamont, m-am sinucis cu Sylvia Plath… M-am lupta vitejeşte alături de D’Artagnan şi am tânjit ca Madamme Bovary, deşi nu ştiam după ce tânjesc… Am urcat Muntele vrăjit şi aproape că m-am îmbolnăvit şi eu de tuberculoză, să-mi privească Hans Kastorp dantela plămânilor … Am văzut lumea în Roşu şi negru.

Acum… îmi place să recitesc. Rareori mă “prinde” câte o carte în aşa măsură să n-o las din mână până la ultima filă… Paler… Cioran … Pleşu.

Fowles cu Magicianul lui… cu ştiinţa lui de a construi regizoral cărţile… Craii de Curtea Veche (Matei Caragiale), o carte pe care aş fi vrut s-o scriu eu, atât mi-e de dragă.

Şi, cel mai drag mie pentru că a trăit scriind şi a scris trăind fără să facă din asta un motiv de orgoliu, senin şi limpede, după părerea mea, cel mai mare romancier al secolului, Gabriel Garcia Marquez.

Cam acesta este itinerariul…

Îi mulţumesc Crinei pentru leapşă.

Fruzărind prin blogosferă,am găsit această bibliotecă … Vă invit s-o vizitaţi. Eu am descoperit-o astăzi şi iar am avut un motiv de bucurie că există blogosfera…