blog de: Gabriela Savitsky

Continuare la Filomela VII

Nici nu se făcu ora 10 şi Veronica apăru deschizând uşa cu căruciorul pentru bolnavi. Il întoarse, îl sprijini de pat şi o ajută pe Filomela să se aşeze în el, în timp ce sporovăia ca un radiou.

- Doamnă, cum aţi zis că vă cheamă?, a!, nu puteţi vorbi, am uitat, parcă Fernandela, nu? sau Firmidona, parcă aşa ceva, doamna Firmidona, ce-am păţit azi!!! Ne-a mu… ne-a decedat o ba… o pacientă mai în vârstă, când noi “făceam” saloanele, aud că ne strigă asistenta. De fapt, pe mine mă strigă, că în mine are bază, aiurita aia de colegă face şi ea pe figuranta… Deci, mă strigă asistenta, “Veronico! Vino-ncoace să mă ajuţi!” Nu era treaba mea, dar m-am dus. Asta cu decesele e esclusiv treaba lor, a cadrelor cu spicializare, zise mai departe Veronica.

Ajunseseră la uşa liftului, infirmiera sună de vreo trei ori şi văzând că liftul nu are intenţia să urce bătu cu pumnul şi strigă la rama lui: “Teodora, iară v-aţi băgat la fumat? Hai bă, că am o bolnavă imobilizată, nu fiţi nasoale!” apoi, către Filomela care se simţea purtată de o forţă nevăzută, nu mai avea niciun control al vieţii ei:

- Doamna Firmidona sau Fernandela, cum vă chemaţi, şi după ce facem noi “dirigenţia” necesară, actili, tot, după ce stabileşte don’ doctor decesul legal, vine Ileana, asta, colega mea, cu “patu’ nupţial” - aşa îi zicem noi, că omul când moare se-nsoară sau se mărită cu Moartea - să ducem moarta la Morgă. şi Ileana, cum e tălâmbă, a uitat să pună piedica la pat. Când ridicăm ba… bătrâna, era grea ca plumbul, că aşa e omul când moare, îi iese sufletul şi-i rămân păcatele şi păcatele îs grele la unii. Şi baba asta cred că multe rele o făcut la viaţa ei, că ai ei, aparţinătorii, au adus-o să moară la spital, nespovedită, neîmpărtăşită, ne-nimic.

Apăru liftul.

- Hai, bă Teodoro, că doamna are proceduri de făcut şi ştii cum sunt ăia de la Recuperare, scârţani, să vii  la oră fixă. Ăia-s mai doctori ca toţi doctorii, fetelor. Îi povesteam lu’ doamna cu baba mea de dimineaţă. Aia de muri. Când s-o aburcăm pe pat, patul fuge şi scăpăm baba pe jos, mai-mai să ne prăvălim peste ea. Şi cum stăteam noi aşa, amărâte c-am scăpat-o, numa’ ce trage baba un pâââârţ, de-am crezut că leşinăm la început de spaimă şi după aia de râs. Ăsta-i omul, fetelor. O bucată de carne împuţită. Dacă nu-i suflet în el, saluti! Nu mai înseamnă nimic! Hai c-am ajuns, doamna Francesca. Să-l strigăm pe don’ doctor. E cam zbanghiu, să nu vă speriaţi. Faceţi ce spune el. Peste două ore vin să vă iau.

- Domnu’ Doctooor! Domnu’ Augustin!

Doctorul apăru de după nişte aparate, fără să facă vreun zgomot. E inalt, grizonat cu un fals aer de imbatranit - doar parul e din alta varsta -, osos, uscăţiv, cu o faţă prelungă şi nişte ochi dramatici, mari, căprui. Sprâncenele pacă desenate pe linia arcadei îi dau un aer copilăresc. Gura cărnoasă, cu buza de jos răsfrântă îţi atrage automat privirea, parcă ar da sa spuna ceva. Are o fata frumoasa, de om linistit si absorbit de ale lui, vag ironica, cel putin cu Veronica.

- Bună ziua! rosti el clar, răspicat, privind-o atent pe femeia din scaunul cu rotile, să vadă dacă îl înţelege.

Luă fişa medicală din mâna infirmierei ignorând-o pe aceasta, se îndreptă cu ea spre birou întorcându-se cu spatele. Veronica, profitând de poziţie, scoase limba şi îi arătă spatelui doctorului antebraţul stâng cu toate degetele strânse pumn şi mijlociul infingându-se-n aer. Filomela ar fi râs cu gura la urechi, dacă ar fi putut. Râse doar cu ochii, întorcându-i Veronicăi recunoştinţă pentru tot zgomotul pe care-l făcuse până acum.

 Rămasă abandonată acolo, în mijlocul liniştii septice din cabinet, Filomela nu ştia ce să facă. Nici nu avea ce să facă altceva decât să aştepte. Se uita in jur. Cateva aparale sofisticate si o banda rulanta care acuma era imobila. Pe unul dintre pereti, Lectia de anatomie - o reproducere mare, uriasa. Pe ceilalti, planse cu sisteme ale corpului uman: osos, muscular, circulator, nervos. Organele interne, vizibile, ficatul maroniu, intestinele cenusii, bila verde, pancreasul portocaliu o intrigau inca de cand era copil si se uita ore in sir in Atlasul anatomic aflat in biblioteca; o intrigau prin culorile lor si prin modul in care sunt dispuse. Pe un alt perete erau, de asemenea, planse dar altfel de planse. Corpul uman era doar schitat si era intesat de puncte rosii. Punctele erau intepate cu niste linii iar la capatul liniilor erau niste ideograme. ”Or fi de la acupunctura” se gandi Filomela. Si in acest cabinet, ca in intreg spitalul, mirosea a boala, a spirt, a pansamente si a tristete…

   Într-un târziu, când doctorul feciorelnic, cu spatele lui lat, se întoarse spre ea şi o privi îi trecu prin minte că întreaga ei viaţă avea acest sens. Să se uite în aceşti ochi. Că pentru asta generaţii după generaţii se căsătoriseră sau se iubiseră şi facuseră copii şi copiii făcuseră alţi copii şi tot aşa. Pentru ca ea sa intre in barul ala, sa bea ginuri, sa cada si sa-si sparga capul si sa ajunga la spital in fata acestor ochi. Ca intreg universul, de la facerea lui din negura vremii, conspirase mii de ani, milioane de ani, pentru ca ei doi sa se intalneasca.

Cu gesturi moi si grijulii, prevenitor, doctorul Augustin aduse un cadru metalic, o ajuta sa se ridice, si incepura prima zi de terapie de recuperare.

 

********************************************************************

 

In mahalaua Sicofantilor, din cauza scandalului si strigatelor, se adunase lumea ca la balci. In scurt timp aparu si masina Politiei de proximitate, ruland incet si oprins la capatul strazii. Din ea coborara doi politisti si se indreptara agale inspre nucleul scandalului.

Violeta iesise in ulita, lua de pe jos cate o oala si “zvarrr!” cu ea in geamurile de la veranda lui Vichenti. Geamurile “tling! tling!” se faramau in cioburi. Lua cataroaie de pe marginea drumului si “zvarrr!” cu ele in aceleasi geamuri. Multimea de gura - casca era impartita in doua tabere. Unii tineau cu Violeta, o incurajau, altii cu Vichenti. Vichenti cauta s-o prinda. Alerga dupa ea, dar ea se rasucea ca o zvarluga si scapa. Cand era intr-un capat al strazii, cand in celalalt. Lumea ii facea loc, o ascundea si, cand incerca sa treaca si el, se aduna.

- ‘Tu-ti amnarul tau de codoasa! exclama el nadusit si rosu la fata ca un rac, cu hainele in devalmasie si cu parul zburlit. Te prind eu!

- Prinzi pe ma-ta, ba, impotentule!

- Auzi, lume! Sa-i platesc eu uzura p…lii! Pai la ce sa-ti platesc uzura, ba?! La ceva ce n-ai? Auziti mai oameni buni, sa-i platesc ceva ce nu esista! Poate uzura limbii sa ti-o platesc, ai cunfundat!

La auzul unei atari expresii, multimea se puse si mai tare pe hohotit, cu strigate inalte.

Vichenti era incurcat, la treaba asta n-avea replica, asa ca incerca sa impace lucrurile si sa iasa in castigator.

- Da ce? Daca n-aveam la ce, stateai ca matza si-mi tot atineai calea? Da cat iti trebuie tie, n-are nimeni, ba Violeto!

- Nu-mi trebuie ba, nimic, nenorocitule! Numa’ intelegere imi trebuie! Da cu tine se poate intelege cineva? Ca nu sta nimeni cu tine de spurcat si mizerabil ce esti! Asta-i problema! Harcaitu’ dracului!

Politistii asistara o vreme la replici, ca sa aiba ce scrie si, cum Violeta se uita dupa cataroaie sa inceapa un alt atac armat asupra lui Vichenti, de data asta intervenira.

- Oameni buni! Mai domnilor! …Si doamnelor! exclamara ei rotindu-si ochii in jur si stiind ei de la curs ca femeile sunt cooperante in asemenea situatii, avand respect pentru “organ”.

“Intr-o multime trebuie sa mizati: unu, pe surpriza si doi, pe elementul pasiv, care nu este activ adica, si are potentialul si aplecarea sa vina de partea organului ordinii” le zisese comisarul burtos care ii invatase zile in sir tot felul de tactici de “abordare” a situatiilor conflictuale.

- Pai noi suntem in uniunea ioropeana? intreba, tare, retoric, politistul care parea sa fie “seful” dupa atitudine. 

Se rascracarase in mijlocul ulitei intre cele doua tabere combatante pasive care se hlizeau si dezavuau interventia organului pentru ca le strica petrecerea si pentru ca in cartierul lor toate conflictele se reglau de la sine, orice paruiala se transforma, in cateva saptamani, in uitare. N-aveau nevoie de asemenea interventii, ale “organului legii”.

- Pai suntem! exclama nea Ghita. De ce sa nu fim? Ce? Noi nu suntem pe cotinentul ioropa? Da care-i relatia? scoase nea Ghita cuvantul din gura ca pe-o perluta.

- Pai relatia este, stimate domn, ca in uniunea ioropeana nu e admise asemenea manifestari… cauta el un cuvant potrivit - ar fi vrut sa zica ” de mahala” dar i-ar fi sarit cu totii in cap - asemenea manifestari.

- Adica ce? sari si nea Titi. Ce? In uniunea ioropeana nu se mai cearta oamenii? Ba se cearta, ca am vazut io la televizor! Este si acolo conflicte. Si? Acolo itervine in forta cineva? Nu itervine! Ii lasa sa-si termine conflictu’ si pe urma face cercetari. Si are dreptate don’ Ghita! Ce legatura este intre uniunea ioropeana si … asta … neintelegerea dintre doua persoane care s-au iubit si acuma se despart? Sa ma scuzati, da’ ce-are sula cu prefectura?

La cuvantul “forta” pe care-l rostise nea Titi - dupa parerea politistului, liderul strazii - prin multime trecu un fior. Iar la auzul vorbei de duh a lui nea Titi, iara se puse toata lumea pe ras, de se tineau de burta.

-Da! Asa! Ce-are sula lu Vichenti cu prefectura lu’ uniunea ioropeana? Hai c-o brodisi domnu’ agent! Ai dat cu mucii-n paraclis!

- Si la uniunea ioropeana se iubeste oamenii si se desparte! se baga in vorba si coana Vetuta. Ce? Printu’ ala, Ciarl, nu s-a despartit de Daiana? Si ei era capete incornorate, nu ca Vichenti si Violeta, niste prapaditi! Si procuroru’ Pizdrintz se desparte, baiatul lu nea Sofronie de pe ailalalta strada, de pe damb! Cand nu se-ntelege, oamenii se desparte, concluziona Vetuta, duhnind a jamaica.

- Da! chiar! rosti si nea Vasile. De ce sa iterveniti matale in forta, ca noi facem o repetitie pentru o piesa de teatru?!

De unde-i venise ideea lui nea Vasile, era greu de presupus. Ii venise pur si simplu si cei din jur il priveau cu satisfactie si incuviintand.

- Da, facem repetitie pentru Ziua Orasului! intarira cateva voci, vrand sa-i vada plecati pe politistii bagaciosi care le intrerupsesera distractia si cine stie ce mai aveau de gand.

La auzul acestei idei, Violeta sari ca arsa:

- Ba’ nea Vasile! Ce tai la piroane aicea? Ca piesa, ca repetitie! Domnu’ politist, sa va spun eu!

Domnu politist, bucuros ca are un “element cooperant” era deja pregatit sa noteze.

- Asta, Vichenti, porcul si nesimtitul, mi s-a cacat in toate oalele mele si le-a pus, cu capac, frumos, in bufet si pe aragaz.

- Deci stati putin, zise politistul. Cine este Vichenti? In ce relatie sunteti cu el?

Vichenti facu si el un pas in fata, cu mainile in buzunarele de la pantaloni, fara chef.

- Eu sunt Vichenti.

- Deci e adevarat ce declara doamna… cum ati zis ca va numiti? si se intoarse spre Violeta.

- Violeta. Violeta Mangup. Cand venii de dimineata de la serviciu, ca am serviciu nu sunt un element din ala… (aici multimea se foi, marai, tusi cu inteles si mormai ceva) si dadui sa-mi pun ceva sa imbuc, cand iau capacul de pe oala de-o lasasem cu varza calita, ce sa vezi? Mi s-a-ntors matele pe dos, un cacat, sa ma scuzati domnu’ politist, da’ unu-adevarat, nu cum zicem noi, la misto. Cine altul decat Vichenti putea sa-mi faca asta?

- Deci asa ati dedus dumneavoastra? Ca Vichenti facuse… ce facuse.

- Pai a si confirmat, porcul si nenorocitul! Uite-l cum ranjeste! Ma, boule! Iti dau foc la casa, asa sa stii! Iti pun jaratec cand dormi si-o sa te prajesti ca porcu’ lu nea Ghita!

- Nu proliferati asemenea amenintari, ca se consemneaza, doamna Violeta.

- Si ce daca se cosemneaza? Eu nu semnez nimic! Sa fie clar! Si dumneata, daca n-ai venit sa-mi faci dreptate, la ce-ai venit? se rasti Violeta cu ochii inflacarati, sclipind de furie.

- Chiar asa, murmura multimea, de ce-ati venit? Lasa-ne domn’e in pace, du-te de-ti vezi de ale matale!

Multimea era din ce in ce mai nemultumita de ingerinta “corpului strain” in “problema” lor, a strazii. Nea Titi ridica bratul si ceru liniste.

- Domnu’ politist. Nu s-a intamplat nimic, nimeni nu are nici o reclamatie. Hai, mai, oameni buni, pe la casele noastre, ca ne pierdem vremea, zise nea Titi.

Multimea fu de acord si fiecare dadu sa se-ndrepte spre poarta lui.

- Cum nu s-a-ntamplat nimic, domnu’ Titi?!!! racni Violeta. Mie cine-mi plateste oalele?

- Si mie?… ranji Vichenti, mie cine-mi plateste uzura p…lii?  Nici nu apuca binse sa spuna ce voia sa i se plateasca; Violeta isi infipsese deja unghiile in obrajii lui.

- Ma, cum vorbesti tu aicea, in fata cu organu’ legii, ma?! iesi politistul din orice regulament. Unde te crezi, esti in spatiu’ public, lasa ca vezi tu ! Asta e tulburarea linistii si ordinii publice si se pedepseste! Se zice “membru”, ba, tarane, la “p…a”.

- Asa, domnu’ politist!  Atunci sa-mi plateasca uzura membrului p…lii! Acuma-i corect cum am zis?

Politistul ii trase doua bastoane in cap lui Vichenti, sa-i intre odata bine in scagfarlie cu se zice corect in timp ce colegul lui o tinea pe Violeta de mijloc sa nu scape sa-i scoata ochii impricinatului, punandu-si mainile, ca din greseala, pe sanii femeii. Acesta nervoasa din cale-afara se rasuci si-l musca pe politist de nas. Acesta urla de durere, ii dadu drumul si o lua la fuga spre masina strigand catre coleg:

- Haide ba, Varlane, ca astia sunt salbateci!

- Duceti-va invartindu-va! Sa nu va mai prind pe-aici! Iti dau eu tie, mastrapontule, sa ma pipai! Ma duc la comisarul sef, la Banoiu, ca-l cunosc bine! Lasa ca vedeti voi cine-i Violeta Mangup, futu-va-n nastere de golani! Voi sunteti legea, ba, mangositilor?! Umblati dupa f… t pe daiboj?! Va dau eu f….t pe daiboj!

Politistii plecara si Violeta intra in curte suduind mai departe. Vichenti trase de poarta si indrazni pana la coltul casei. Sopti: “Violeto! Tu!… Letuta! nu io m-am cacat in oale, tu! Cine stie cine ti-o fi intrat! Acuma mi-am dat seama ca mi-esti draga, tu! Da’ nu trebuia sa zici la lume, in public, cu limbile, tu!…”

Racorita, Violeta ii raspunse din casa, in timp ce deretica: “Si tu sa-mi cumperi oale, nu mai intereseaza ca nu tu te-ai cacat in ele! Pai si ce voiam sa-ti raspund la asa vorba? Si ce? crezi ca gata, te-am iertat?! Mai vedem noi! Hai, lasa-ma-n pace ca m-ai enervat azi destul!”

Lumea se imprastie pe la case de parca nimic nu s-ar fi intamplat; ici-colo cate doi barbati sau cate doua femei discutau la cate-o poarta.