blog de: Gabriela Savitsky

 

Spitalul iesea din panza noptii sfasiind-o cu zgomotele lui specifice. Cineva tusea gros intr-un salon indepartat. Se auzeau, ca niste cascade violente, prabusirea apei din bazine, la closete. Usi trantite, huruitul liftului, niste ustensile medicale scapate pe pardoseala mozaicata sunara indelung ca niste sabii de samurai ce se incrucisau in toiul unei infruntari. Glasurile grave ale medicilor si cele ascutite ale infirmierelor strigandu-se intre ele:

- Ai facut douajdoiu’, Veronica?

- Nu, acus intru.

Si o alta voce:

- Vezi ca s-a terminat perfuzia in saptispe, la patul 4.

Asistenta nou intrata in tura, mormai ca pentru ea:

- N-a murit baba aia, inca? La ce dracu’ or mai cheltui perfuziile pe ea… Ca oricum e “varza”.

Asta cu “e varza” o stia de la fiu-su, adolescent plin de scheme pe care-l cam scapase din mana… recunostea ea in sinea ei. “Generatiile de-acu’ … nu sunt cum eram noi. Astia vor totul de-a gata si nici respectul nu-l mai stiu”, se gandi ea in timp ce scotea perfuzia pacientei din salonul 17, patul 4. “Uite si la baba asta, saraca. Au adus-o ai ei la spital si-au lasat-o aici, pe capul nostru. Sa moara la spital. Parca nu puteau s-o lase sa moara in patul ei. Ce sa facem noi, ce, suntem zei? Cum s-o inviem noi, daca e leguma?” Ii atinse antebratul uscat al babutei si o privi. Babuta se uita cu ochii ei de un albastru incredibil, cum e cerul de mai, in ochii ei, o urmarea. Mana era rece. Ii pipai pulsul. Nu se mai simtea nici o miscare la incheietura mainii.

- Veronico, fire-ai a dracu’, vino-ncoace! racni ea si toate celelalte 7 paciente din salon tresarira speriate. “Asta-mi mai lipsea, sa moara in tura mea. Cine stie de cand e rece”… mormai ea intristata. “Mi-am inceput bine ziua”.

Veronica, cu figura ei de prostanaca impacata cu orice, aparu in usa salonului. De-acolo, cu toti ochii atintiti asupra ei, intreba din cap si din ochi, aratand inspre gat “crrc!”. Conotatia gestului era evidenta. Adica:”A crapat baba”? La incuviintarea asistentei, toate pacientele sarira din paturi de parca se daduse alarma si o zbughira pe usa, alergand.

- Hoo! striga Veronica. Unde-ati luat-o la galop? Ce, credeti ca v-ajunge baba din urma? Stati linistite, ca de-acu s-au sfarsit drumurile ei… Ileanooo!!! Cheama-l pe don’ doctor ca tre’ sa constam un deces! Si adu “patul nuptial” s-o ducem la frigider!

Hotararea si “profesionalismul” Veronicai le mai linisti pe pacientele care stateau ciopor la usa salonului, in camasi de noapte, ca niste curci plouate, pleostite.

Aparu don’ doctor, verifica si el semnele vitale, desi era evident ca baba e moarta, ii dicta asistentei ce sa scrie si iesi, oprindu-se o clipa in dreptul pacientelor: “Dumneavoastra?… De ce stati pe holuri? Intrati in salon. Ce, e spectacol? Asta e viata!” exclama el desfacandu-si mainile si indepartandu-le de corp.

- Asta e moartea, don’ doctor, nu viata, indrazni o pacienta durdulie, cu parul vopsit intr-un galben strident. Io nu mai stau in salonul asta!

- Si unde o sa te muti, ma rog? o chestiona doctorul privind-o ironic. In baie? Haideti, intrati in salon, nu-mi mai faceti valva pe-aici.

Veronica si Ileana invelira cadavrul in cearceaful de pe pat il apucara, una de un capat si una de celalalt si Veronica numara: “unuu…, dooi…, trei! La “trei” il aburcara pe patul cu rotile invelit in musama maronie. Cum Ileana uitase sa puna piedica la rotile patului, acesta se deplasa si baba se izbi pe ciment busindu-se ca un sac de cartofi. “Ba, Ileano, Tu nu te-ai sculat inca? Ce dracu’ faci, dupa ce ca-i moarta o mai omoram odata?!” exclama Veronica cu naduf. Se apleca, trase de coltul cearceafului si se uita. “Na, ca i-am spart capul, Ileano! Mort cu capul spart, cine-a mai vazut?!” Din cauza schimbarii pozitiei si a izbiturii, baba, moarta, elimina aerul din viscere cu un suierat prelung. Cele doua infirmiere aplecate asupra cadavrului izbucnira intr-un ras inalt, cu tipete. Stateau ciuci si radeau sa le sara ochii din orbite. Contaminate de rasul lor, pacientele se furisara una cate una in salon si se apropiara, incepand sa rada si ele. Intreg salonul 17 radea in hohote. Veronica se potoli prima, isi sterse lacrimile si mucii de halat si prelua comanda. 

“Acu’ sa vedem cum o aburcam pe baba pe targa. Haideti si voi, puneti mana, ca nu va musca!”. Doua dintre paciente, ceva mai curajoase, se apropiara, luara si ele de cate un capat de carceaf si, cu chiu cu vai, reusira sa urce cadavrul pe patul rulant. Veronica aseza deasupra, peste cearceaf fisa medicala si trase patul, scotandu-l din salon. Ileana ramase sa adune restul de lenjerie, jupui tot pana la saltea, le facu pachet cu marginile innodate in cruce si iesi cu ele in spinare.

Din salonul ei, Filomela, aflata intr-a patra saptamana de spitalizare, auzi rasetele, bufniturile si strigatele, fara sa poata presupune ca era vorba de incheierea unui capitol din viata unui om. Cand intra asistenta, o gasi atarnata pe jumatate pe marginea patului, cu o mana sprijinita pe cadrul metalic pe care-l avea la dispozitie ca sa ajunga pana la baie.

- Faceti progrese, bravo! rosti zambind incurajator asistenta. Astazi veti cobori la Sectia de Recuperare - Masaj. Asa v-a scris domnul doctor in foaie. O sa reinvatati sa mergeti, nu va fie frica, mai adauga asistenta vazand spaima rotunjindu-se in ochii Filomelei, ca doua cercuri negre care se tot mareau. “Toti se holbeaza azi la mine” isi zise asistenta, stergand din amintire,alungand-o cu mana ca pe o musca suparatoare, imaginea ochilor albastri ai babei care murise suprapusa peste ochii mariti de frica noului, tot albastri, ai Filomelei.

- La 10 o sa vina infirmiera, Veronica, sa va coboare cu caruciorul, mai spuse ea, intuind de unde vine spaima Filomelei.

- ‘I ti o ta iuieie ieupeiaia? chirai Filomela, stalcind cuvintele, incat asistenta trebui sa traduca, cugetand mai intai si apoi repetand:

- A! Cat o sa dureze recuperarea?

Filomela incuviinta bucuroasa ca poate fi, in sfarsit, inteleasa de o fiinta umana.

- Doua ore, probabil. Da. Doua ore. Nu va speriati, se va ocupa de dumneavoastra un doctor si un maseur.

Filomela scutura din cap:

- ‘Ite iie?

Asistenta nu intelese. Ridica din umeri si scutura din cap:

- Nu va inteleg, imi pare rau. “Numai pe logopedul n-am mai facut-o” isi spuse ea si saluta din cap, dupa ce lasase medicamentele pe noptiera; pacientii trebuiau incurajati sa se ajute si singuri, asa spunea doctorul si avea dreptate.

***************************************************************

In Mahalaua Sicofantilor, dimineata aceasta, inca rece, incepu la fel de zgomotos. Intr-o casa lipita cu pamant si varuita cu verzuliu, cu o tinda deschisa in fata, inspre curte, locuia Violeta. Violeta era binecunoscuta in intreg orasul pentru moravurile ei usoare care le deranja, in genere si in ascuns, pe cucoanele maritate. Violeta era inima larga, nu zicea niciodata “nu” la avansurile barbatilor insurati cu care schimba cateva vorbe pe la coltul strazii, imagine inregistrata de dupa toate perdelele din zona, si apoi, le deschidea seara usa cu carlig, razand fara motiv. Asa era ea si intreaga mahala se obisnuise cu ea functionand ca un refugiu al tuturor. Al cucoanelor care scapau astfel de corvoada “nabadailor” barbatesti si al barbatilor care isi hraneau in acest mod apetitul pentru aventura.

De vreo cateva luni bune, Violeta pleca ochii cand se intalnea cu careva din cartier. Nu le mai raspundea barbatilor sustinandu-le privirea. Le strecura un “buna ziua” politicos, cu ochii cautand piezis si-si iutea pasii. Comportamentul ei le intriga mai mult pe cucoane decat pe barbati. Ei, cu lipsa lor de simt al detaliului, ridicau din umeri. “S-o fi calugarit Violeta noastra”, ranjeau ei pasind cu manile infundate in buzunarele pantalonilor. Coana Vetuta, perspicace si informata, dadu vestea la magazin, in timp ce cuconetul o privea cu aceeasi invidie uluita, adica: “De unde dracu le stie asta pe toate?”

- Violeta e “combinata”!

- Cu cine?, sarira cucoanele, fiecare gandindu-se cu teama ca barbatul ei e alesul si construind repede, in minte, o strategie de “aducere pe calea cea buna a ratacitului”.

- E! cu cine, necucine… le fierse Vetuta, rasucind cutitul in rana, privindu-le pe rand pe fiecare in ochi. Cu cineva!

- Hai, doda Vetuta, nu ne mai tine-n suspans! glasui alintat cu vocea ei guturala si ragusita de la cate tigari pufaia in ascuns, coana Elefteria.

- In nici un caz cu al tau ! se razbuna doda Vetuta pentru faptul ca Elefteria, cucoana advocatului Opintescu, nu vroise sa-i imprumute alaltaieri masina de macinat nuci. Pretextase ca nu stie cui i-a dat-o si nu i-a mai adus-o si ea a trebuit sa se duca pana-n capatul celalalt al orasului, la dracu-n praznic in Podireie, unde ”tinea” sora-sa o casa din alea… Nu-i vorba, ca drumul a fost cu folos. A venit si cu masina de rasnit si cu tolba plina de stiri noi cu care avea sa le suceasca mintile la “dolofanele” astea inculte, dupa parerea ei, care nu stiu pe ce lume traiesc.

 - E combinata cu unul tare, oricum, nici prin gand nu va trece cine e! mari ea tensiunea. Apoi, uitandu-se la ceasul cu bratara: “Vai, draga, ma asteapta coana Lisaveta de juma’ de ora! S-o fi racit  si cafeaua! Salut, fetelor! Zbor! le arunca ea, peste umar, cucoanelor ramase ca prostite, agatate de sacosele lor de rafie, goale.

- Zbori tu pe dracu’! Cine-a mai vazut balena sa zboare?! zise cu naduf, incet, totusi, coana Elefteria. Si apoi, tare:” Ne lasi in ceata, doda Vetuto! Toata ziua ii lingi blidele lu’ coana Lisaveta! Ce faceti, va dati in bobi? Asa am auzit, ca va cautati in soarta. Sunteti de maritat, ce-i drept! mai zise cucoana, ridicand dintr-o spranceana.

- Ai auzit prost, coana Elefterio! Nu ne cautam in nimic, ce pacate sa mai cautam? Mai vorbim si noi, ca doamnele… Ne uitam la sirial, bem o cafeluta…

- Din aia cu alintarom, beti. Am vazut io pe geam cum strecurati sticla de jamaica de la una la alta. Cine a mai pomenit femeie serioasa sa bea rom!?

- Decat ca alde dumitale de-i vamuiesti sticlele de wizichi lu barbatu-to! Punem si noi un strop sa-i dea aroma. Poti sa zici ce vrei, ca nu va zic cu cine se tine Violeta! Degeaba umbli dumneata cu provocari! Nu raspund la provocari.

Cu aceste cuvinte, coana Vetuta cu arhicunoscuta eu geanta roz pe umar se indrepta catrte poarta de fier forjat, vopsita in rosu visiniu a Lizavetei.

- O face si asta pe interesanta, ca sa-ti spun! carcoti coana Elefteria, adunand de pe tejghea pachetele, pungile si sticla si salutand si ea.

Din usa se mai intoase odata catre celelalte doua surate care o asteptau sa plece sa o poate barfi in voie:

- Sa nu-i mai atineti calea neobrazatei asteia! Sa n-o mai intrebati de nimic. Sa faca explozie cu “iformatiili” ei cu tot!

- N-o intrebam nimic, coana Elefterie, sa ne saie ochii, daca-i zicem vreo vorba! spusera celelalte doua cu gandul sa faca exact pe dos.

UPDATE: PFPAP  VIII, adică (Povestea Filomelei Pizdrintz şi a lui August Palton -  VIII)

Misterul Violetei a ramas nedezlegat pana in aceasta dimineata de iunie, cu soare dogoritor chiar de la rasarit. Violeta iesise vanata de furie pe prispa, arunca, striga, blestema, tipa, plangea sculand toata strada cu vaicarelile ei si starnind cainii care incepura sa latre, unul dupa altul si gainile care cotcodaceau sarind prin pomi.

- Lovite-ar damblaua de nenorocit!!! Vichetiii!!! Porcule si ticalosule! Animal mizerabil ce esti! Bata-te Dumnezeu sa te bata de imputit si nemernic! Trasnite-ar sa te trasneasca acolo unde zaci, putoare si nespalatule ce esti! Si “Zdronc!, zdronc! vajjj!” cu oalele in mijlocul strazii.

Intra inapoi in casa de unde se auzeau alte bufnituri; usi trantite, sticle sparte, zdranganit si zuruit. Incet - incet, unul dupa altul, cateva capete se zarira pe deasupra portii fiecarei case din vecinatate.

- Ce-i? Ce s-aude? Ce-i cu Violeta? O bate careva?

- O fi uitat vreunul sa plece acasa az-noapte si o fi venit nevasta sa-l “recupereze”… isi dadu cu parerea nea Ghita. El folosea cuvinte din acestea, pretioase; nevasta-sa ii zicea in bascalie ca trebuia sa se faca “dictionarist” nu strungar. “Mai, Ghita, mai! Tu trebuia sa te duci la scoala de linbism, ma! Sa inveti cum e cu cuvintele astea, de unde vine ele si ce vra-sa-zica. Ca toata ziua stai cu nasul in gazeturi si scormonesti ca gainile-n gunoi, dupa circuspeturi si alte isnoave!” ii zicea Lituta lui cand nu-si mai vedea capul de treburi si el nu se dadea dezlipit de cate un ziar. “De, mai muiere, ce vrei? Mai cetesc si io acuma, la batranete, ca toata viata am muncit! Ce? N-am voie sa ma iformez? Io zic ceva cand te uiti tu la telenuveluri cu ceasurile?”

- Cine stie ce-o fi cu saraca femeie, hai sa vedem! zise nea Titi, ingrijat.

- Poate sare vreunul si ne-ntreaba de sanatate, ca acolo nu-i stapan! zise Ghita, mai “circumspect”.

- Io ma duc sa vad care-i treaba, zise nea Titi si deschise poarta.

Cu pasi furisati il urma si nea Ghita. Nea Vasile, de peste drum cu casa Violetei, se uita peste poarta; i se vedeau doar ochii si basca de dupa scandura verde.

- Neata, doamna Violeta! Da ce-i cu zarva asta la dumneata?! striga nea Titi din poarta, neindraznind sa intre. 

 Violeta aparu de dupa coltul prispei toata rosie la fata ca vapaia, cu ochii stralucind de furie ca niste carbuni incinsi:

- Pai ce sa fie, domu’ Titi? vorbi, cu glasul gatuit de furie. Nemernicul de Vichenti! Uite ce mi-a facut!

- Ce ti-a facut Violeto, ca nu vaz? trecu nea Titi la un ton mai colocvial, mai tandru.

- A plecat! Asta mi-a facut! urla Violeta si incepu sa planga sfasietor, cu sughituri si tipete din care nu se intelegea nimic.

- Ei si pentru asta trebuie sa plangi!… Lasa, nu mai plange! ii zise duios nea Titi.

- E deprimata, zise si nea Ghita. Doamna Violeta, plangeti, ca asta  o sa va racoreasca. Da’ nu trebe sa daramati casa pentru o desilusie, mai zise el, alunecandu-si privirile ca niste lipitori pe carnea alba  a Violetei ce se zarea prin deschizaturile camasii albe, incheiata cu nasturi in fata, camasa ce tresalta la piept de suspinuri si la coapsele arcuite ce se desenau sub fusta de stamba. Inghiti in sec, uluit de propriile-i reactii si zise duios, topit de vulnerabilitatea si abandonul acestui trup pe care parca acum il vedea prima oara: “Nu mai plangeti, va rog io, ca mi se rupe inima!”

- Agatandu-se de compasiunea evidenta, grava, pe care o ghici in timbrul vocii lui nea Ghita, Violeta se intrerupse din plans si incepu sa tipe:

- Cum sa nu plang, ca nenorocitul si ticalosul mi s-a cacat in toate oalele si le-a pus cu capac, in bufet! Bata-l dumnezeu sa-l bata si zdrobi-i-ar matele lui spurcate! Da’ ce i-am facut eu pacatele mele, sa-mi faca asa ceva? Sa-mi spurce el oalele? BAAA!!! Vichentiii!!! Spurcaciune ce esti! Sa-mi dai, ba impotentule ba, bani sa-mi cumpar oalele inapoi! Ti le trimit sa mananci tu din ele, tu cu neamul tau de nespalati! Si “zvarrr! zvarrrr! ” cu oalele zdroncanind pe drum.

La casa lu’ Vichenti, in colt, Vichenti care era holtei tomnatic si-i amarase in asa hal inima Violetei se auzi zgomot. Vichenti, in capul gol si cu o nuielusa in mana, iesi la poarta si striga si el:

- Ce sa-ti platesc, fa, curvo?! Poate tu ai sa-mi platesti!

- Ce sa-ti platesc ba, scarnavie, ce sa-ti platesc? se otari Violeta. Cacatul de mi l-ai lasat in oale, nemernicule?

- Sa-mi platesti uzura p…lii !!! Asta ai sa-mi platesti! racni Vichenti dupa un moment de tacere.

In acea clipa toata strada, adunata pe la porti, izbucni intr-un hohot cutremurator de ras.