blog de: Gabriela Savitsky

Aristotel Pizdrintz incerca, cu mana tremuranda, sa bage cheia in lacasul yalei. De emotie, nu reusi de prima data, trase o injuratura: “Tu-ti mortii ma-tii de cotoarba, ai schimbat yala!”, scapa cheia jos, se apleca sa o ridice si dadu un cap zdravan in canatul usii. Casa scarii rasuna ca si cum ar fi scapat cineva un bostan copt pe palier. Vederea i se intuneca pret de cateva secunde, apoi intunericul se sparse in stelute verzi. Dupa ce durerea se mai domoli, mai incerca o data. Yala n-avea nimic, mainile lui nu erau bune. Deschise usa si, daca mai avusese o mica speranta ca domnu Costica se inselase sau intelesese gresit cine se mutase si de unde, aceasta i se risipi. Intra in hol. Holul, gol. Doar o cutie de carton, goala probabil, langa perete. Ii trase un sut cu sete, sa-si verse tristetea si disperarea ce urcau in el ca mercurul intr-un termometru, icni de durere. Cutia nu era goala. Se apleca si o deschise. In ea, o piesa de bronz, un trunchi de con strapuns pe interior pe care o cumparase el de la talcioc intr-o duminica, i s-a parut potrivita sa mestereasca o lampa cu picior pentru balcon, era buna pentru suport, ca-l tot batea Filomela la cap ca nu are lumina, seara. “Tu-ti lumina de pe mormantul ma-tii de ticaloasa! Intentionat ai lasat asta aici!” vorbi Aristotel cu o Filomela imaginara. Cu piciorul indurerat, schiopatand, lua camerele la rand. Dadu de perete usa dormitorului. Dormitorul, gol. Doar dreptunghiurile decolorate din spatiile unde fusesera corpurile de mobilier indicau ca acolo ar fi fost ceva. Singurul obiect casnic, covorul despartit la mijloc, in locul unde fusesera lipite paturile lor, o dara de praf cenusiu. “Ne desparte o dara de praf… rosti Aristotel. Iaca-ta-ma si poet, baga-mi-as p…la in ea de viata! Mi-a luat si toate hainele… Asta este!”

Se aseza pe covor. Se intinse pe spate, isi impreuna mainile sub cap si facu o recapitulare. “Deci. Filomela a venit acasa, alcoolista si japita, Filomela Pizdrintz, SOTIA MEA, a sunat la o firma de transport, a incarcat tot si a plecat. Unde a plecat? La ma-sa probabil. Buuun…” Brusc, isi aminti ceva, sari ca un arc in picioare si se buluci in usa de la sufragerie s-o rupa. In sufragerie, gol. Doar suportul de flori din lemn, al Filomelei. “Mi-a luat toate actele, nenorocita. O omor cand o prind” vorbi Pizdrintz cu un interlocutor nevazut. Ii trase un sut si suportului de flori, ghivecele zburara, unul sparse fereastra, celelalte se imprastiara pe jos, pamantul se risipi pe covor si pe parchet, radacinile albe, ca niste intestine il priveau cu repros. “Da-va-n puii mei!” Iesi. Se duse la baie. “Sper ca mi-a lasat veceul, nebuna”.

In baie, toate la locul lor. Moralul lui avu o usoara panta ascendenta. Nimic nu-i mai bun decat o baie, dupa orele din urma, care-i biciuisera nervii din plin. Isi scoase hainele, incet, cu grija si le analiza. Pantalonii sunt murdari de noroi pe manseta si in genunchi, de la cazaturile pe drumul dinspre Podireie. “Si eu, cum dracu’ oi fi ajuns acolo?” Sacoul botit. Camasa albastra, neagra la guler. Le agata in cuierul de pe usa. Observa halatul de baie. “Bine ca am in ce sa stau pana mi se usuca hainele.

Deschise robinetul de la dus si intra in cadita. Jetul de apa calduta i se paru ca o mangaiere. Piciorul cu care lovise cutia de carton era vanat si umflat. “O sa-mi treaca”, isi zise. Se sapuni febril, incercand sa nu uite nici un milimetru de piele necuratata. “Ce noapte!, gandi el, si toate din cauza Isabelei care neaparat voise sa “iasa la un bar”… Erau doar la “faza tatonarii” cum numea Lache acesta etapa din relatia cuiva. Ieseau impreuna la pranz si mancau la cate un fast food, Aristotel avand grija sa lase pachetul cu sendviciurile insipide ale Filomelei pe polita de la ghereta portarului. Nea Ilie, portarul institutiei, care vazuse multe la viata lui - se si lauda ca schimbase 6 sefi ( “sase sefi am schimbat domnu’ Pistrint, si sper sa mai schimb vreo doi, pana la penzie”, zicea el, facand cu ochiul ). Mergeau la cate un film sau la cumparaturi pentru casa; cateodata mainile lor se intalneau ca din intamplare pe cate un produs si atunci le lasau asa, lipite, pret de cateva secunde. Crezuse aceste emotii demult ingropate si avea acum revelatia ca le retraieste, nu asa clocotitor ca in adolescenta, parca, cumva mai profund… Ii batea inima cand o astepta; ii cumpara cele mai aiurite “atentii”: o portocala, o agenda de birou, o scrumiera mica de cristal, odata i-a luat un plic de popcorn nefacut, care trebuia pus in microunde. Isabela era casatorita si ea, avea si o fata. Dar asta nu era treaba lui. Isi facuse planul ca, peste o luna, vor reusi sa plece intr-un week end undeva, la munte. Tatonase terenul. Nu spusese nici nu, nici da, Isabela. Acum, de planul lui se alesese praful,  si de casa lui si de casnicia lui. Dintr-o aiureala a Filomelei. Lui Aristotel i se intuneca mintea cand isi amintea de situatia lui actuala. “Chiar asa de nebuna, n-o banuiam. Mi s-a parut mie suspecta, de o vreme incoace dar… ” Alunga gandurile si se bucura din plin de binefacea apei, a sapunului. Se freca atent cu buretele aspru de canepa, isi examina cu grija partile intime “sper ca nu m-am procopsit, desi in Podireie…” incercand sa-si aminteasca toate informatiile referitoare la semnele unei boli venerice, citite, auzite de la prieteni. Nu observa nimic. “Asta mi-ar mai lipsi, sa ma tin de pereti cand ma pis”. Apa calda, sapunul, mirosul de curatenie, aburii ce-l invaluiau ca-ntr-o ceata il inveselira. “In fine, bine ca sunt viu, mai departe, vedem. Cum zicea aia din Pe aripile vantului, Scarlet O’Hara? <la asta o sa ma gandesc maine>, asa si eu: la asta o sa ma gandesc maine. Se clati bine, se curata de sapun si se sapuni din nou, febril. Era prima data de multi ani incoace, din adolescenta poate, cand se bucura ca un copil de placerea de a se spala. In general, diminetile lui in baie erau cenusii, nici nu-si amintea de cand nu mai fusese constient ca se spala pe trup, ca are un trup. De obicei era grabit, pentru ca nu se putea smulge din somn. Apoi il enerva Filomela care din minut in minut, ciocanea in usa baii si striga, cu glasul ei pierit si pitigaiat: “Tutuuuu, intarziiii!!! Se raceste cafea-uaaa!”. “Caca-m-as in cafeaua ta!” zise Aristotel tare, acum, si izbucni in hohote de ras. “Acum n-o sa mai strigi <Tutuuu, se raceste cafeauaaaa!>. O sa-i spui lu’ ma-ta: <Mama, ti se racesc pastilele!>” si izbucni iar in ras. “In definitiv, ce e asa de rau sa fii singur? Ia mai da-le-n p..a mea de femei! Ca se poate si fara ele!” isi facu curaj. Lua apa in gura, o galgai si stopi jetul de la dus. “Sa invingem gravitatia” se gandi el. Se mai juca asa o vreme, ca un copil, descoperind bucuria de a fi singur, planuind cum o sa faca, o sa mearga la tribunal, o sa deschida proces de divort, el ramane cu apartamentul, ea cu mobila si cu ma-sa. Isi aminti ca nu are nici un act. “Parca am pe la birou niste duplicate” se autolinisti el. Se mai sapuni o data, isi dadu cu sampon, isi baga sapun peste tot si se freca si cu peria cu coada lunga pe spate. Asa ii invatate pedagogul Bulei la liceu, prima data cand se intalnise el cu dusul. Nu mai vazuse in viata lui asa ceva; acasa la ei se imbaiau in copaie. Mama incalzea apa, se spala tata-su, sambata seara, apoi, in aceiasi apa, “sa facem iconomie” cum se exprima al’ batran, se spala si el. Orice ar fi facut, oricat ar fi frecat cu sapunul cleios de rufe si cu carpa, mirosul lui taica-su ramanea imprimat in pielea lui, ca un invelis care-l strangea sa-l sufoce.

La liceu, intr-a noua, la internat - ca il trimisesera ai lui de-acasa, mai mult maica-sa, sa scape de bataile lu’ tata-su, il momise: “lasa, Albert, acolo o sa poti citi in voie”, descoperise pentru prima data splendoare si binefacerea apei care curge din stropitoare atarnata de o teava.  Numai maica-sa ii spunea Albert, pe lume… Il podidi asa o tristete sfasietoare, incat se aseza pe marginea caditei de dus si incepu sa planga ca un copil, cu hohote ce-i scuturau tot corpul. I se facu dor de maica-sa, nici nu-si amintea de cand nu-i daduse telefon. N-o suna pentru ca il intreba, invariabil: “maica, nu faceti si voi un copil, vi-l cresc io, numai voi sa-l faceti”. Ce sa-i raspunda? Ca Filomela e mai rece si mai uscata decat desertul Gobi, noaptea? Ca, decat sa se impreuneze cu ea, prefera, mai bine, sa… Acum va putea, in sfarsit, s-o sune, sa-i reproseze ca ea i-o bagase pe gat: “E fata buna, maica, e linistita, cuminte, va potriviti”. Uite ce bine se potrivisera; matracuca ii luase tot din casa si disparuse ca magaru-n ceata. Roti robinetele, sa se clateasca. Prin rapaitul apei, parca auzi soneria unui telefon. “E telefonul nostru, gandi el, adica, pardon, al meu. N-am vazut nici un telefon, mi l-a luat descreierata. Cred ca suna la baba Milka”. Baba Milka, vecina lor de bloc, batrana si cam surda, chemase pe unul de la telefoane si ii pusese sonerii peste tot, prin apartament, sa auda telefonul. N-o suna decat mos Cute si atunci tot blocul putea sa auda ce-i zice baba Milka. Cum ea nu auzea, repeta si spusele lui, sa fie sigura c-a inteles bine. Altfel, baba Milka, batrana de nu-i mai stia nimeni numarul anilor, statea toata ziua in geam si impletea la ceva infinit. Vara cu geamul deschis, cu perdeaua trasa la canatul geamului, iarna, dupa geam. Il astepta pe mos Cute care o vizita odata pe luna, ferches. Ce faceau ei doi, puteau doar presupune. Oricum vizitele lui erau prilej de amuzament. Cate unul mai obraznic, cand o vedea pe scara, o intreba in surdina: ” Vine mos Cute si te f..te? si baba Milka, abia urcand cate o treapta si odihnindu-se pret de cateva minunte, raspundea zambind: “Buna ziua. Daa. E frumos.” si fiecare se ducea in treaba lui. “Parca e totusi telefonul meu” si inchise robinetele, sa auda mai bine. Da, se auzea de undeva din apartamentul lui. Iesi cu spuma pe el si cu sapun in ochi si se opri sa-si dea seama unde ar putea sa fie telefonul. Aveau unul cu antena, fara fir, dracu’ stia pe unde-l pusese nebuna… Luindu-se dupa zgomot se apropie de sursa lui. Era in balcon, dupa raftul in care Filomela isi tinea borcanele ei cu te-miri-ce. Intra asa gol pusca in balcon, se piti sa nu depaseasca inaltimea balustradei si se cazni sa ajunga la telefon. Primul impuls a fost sa mature cu mana borcanele Filomelei. Se gandi ca tot el va trebuie sa curete, asa ca incerca sa-si strecoare mana printre borcane si sa apuce telefonul care suna necontenit, tremurand. Reusi sa-l apuce de antena si cand trase mana inapoi impinse cu cotul un borcan de compot de caise, acesta cazu pe gresie si se facu cioburi improscandu-l cu sirop cleios pe picioare. Se trase inapoi si calca intr-o aschie de sticla “Tu-ti grijania si parastasu cu borcanele tale, caca-m-as in ele!” exclama indurerat. Puse telefonul pe pervaz, isi ridica talpa si scoase ciobul. Sangele galgaia ca un izvoras de munte de sub pietre. Apasa tasta verde si se rasti:

- Alo, da!

- Buna, Aristo.

Dupa voce, parea sa fie Cristina, secretara lor. Cristina era o cuminte si o draguta, ea reusea sa mentina, in institutia lor, o oarecare atmosfera de “pace separata”, impacand pe toata lumea care iesea sifonata din biroul sefului, colportand informatii despre cand e bine sa intri la el la “convorbiri” si cand nu. Ea ii “scotea” cand erau plecati in oras, il mintea pe Beleşcoescu ca sunt “pe teren”, ii acoperea ca o mama grijulie si cauta sa descarce tensiunile inevitabile intr-un colectiv ca al lor, cu cativa angajati de valoare si 80% pilosi.

- Da, Cristina, tu esti?

- Eu sunt Aristo. Ce faci?

- Fac pe dracu ghem, ce sa fac? Am dormit in Podireie, nu stiu cum am ajuns acolo, n-am nici un act, nici bani, nimic, acasa am gasit gol, Filomela mi-a luat tot din casa si a disparut si m-am taiat intr-un ciob la picior! Asta fac!

 Cristina, cu felul ei intelept, il linisti.

- Lasa draga, ca le rezolvi tu cu calm. Bandajeaza-te. Spune-mi, ce-i spun lu’ Beleşcoescu, nu vii azi, nu?

- As veni, dar n-am haine, n-am nimic. Spune-i ca-s bolnav. O sa vin maine, cred. Te sun de dimineata si-ti spun.

- Daca ai nevoie de ceva, stii unde sa suni.

- Pai as avea nevoie de prea multe. In primul rand, ar trebui sa-mi anulez cardurile si nu am numerele de telefon. Precis mi le-a devalizat cine mi le-a luat. Apoi, am nevoie de niste bani.

In timp ce el vorbea la telefon si gesticula, uitase ca e gol, langa piciorul lui se facuse o balta de sange si in balcoanele de peste strada, cele de mai sus din care se vedea perfect in balconul lui si la geamuri se ivisera vreo cativa cetateni si cetatene.

-Ba! Exchibitionistu’ dracului! Du-te, ba, in casa! Aloo! Nebunule! Ce stai ba, gol, in balcon, crezi ca esti Adonis? Si, intre ei: “O fi nebun, mai bine chemam salvarea. Bai, Grigore, care-i numarul ba, de la apelul de urgenta?” “Nu mai stiu, ca l-au schimbat astia, futu-i. Parca 221. Ia suna ba, nea Grigore, sa vina sa-l ia pe nebun de-acolo, sta despuiat in fata copiilor!” Nu era nici un copil la ferestre si nici in balcon, dar ideea ca un copil ar putea asista la asemenea priveliste era de natura sa sensibilizeze spiritele si asa incinse. Din cauza multimii adunate la geamuri si balcoane se oprira si trecatorii si uitandu-se-n sus, intrebau: “Ce e dom’le, ce s-a-ntamplat?” Multimea se strangea, devenea din ce in ce mai mare si mai zumzaitoare. “E unul pe bloc, in pielea goala, vrea sa se-arunce” zise o voce. “Sunati careva la pompieri, asta ne mai trebuie acum, mortaciune pe strada noastra”, zise un altul. “Hai sa incercam sa-l convingem sa renunte”, zise un altul.

Aristotel dadea in continuare, indicatii, la telefon, Cristinei, preocupat, si nu observa multimea de gura-casca ce se adunase in fata blocului si comunica prin semne sau racnete cu cei de la ferestre si balcoanele de peste drum.

“Ce face, individu’?” intreba, prin gesturi, un cetatean ce spunea ca fusese politist. Acuma era pensionar, dar sangele de politist nu se schimba. “Poate militian”, rosti o voce din multime si cativa izbucnira in ras. “Tot dracu ala”, zise un altul. Cei de peste drum faceau semne la cap, la ureche. “Se spanzura”, concluzionara unii. “Dom’le, sa vina cineva! Autoritatile, primarul, functionarii de-i platim din banii nostri ce mama dracului fac? Lasa cetatenii prada depresiei? Ii lasa sa moara? Asta-i sistemul, domn’e, te distrug la nervi si te lasa sa mori! Uite, nu vine nimeni! Unde e politia, si salvarea? Daca era rostu’ de vreo amenda demult erau aici!” rostira alte voci.

Cineva suna la apelul de urgenta, in timp ce Aristotel inca vorbea la telefon, aparura si Salvarea si Pompierii si Politia. Acoperindu-si goliciunea, auzind larma si sirene, Aristotel se apropie de marginea balustradei, sa vada ce se-ntampla.

- Uite-l! Se arunca! Isuse mare! O sa cada pe noi, exclamara cateva voci din multime.

_ Ba, omule, nu merita ba, sa mori! striga un betiv agitand o sticla de votca aproape goala. Viata e frumoasa, daca stii s-o traiesti! Un politist ii trase un baston in cap “Cara-te, bai betivule de-aici! Te-ai gasit, tu, mare filozof. Nu vezi ca avem o situatie de urgenta? Hai, caramba!”

Multimea murmura: ” Ce dai, dom’le in el? Ce? Suntem ca la comunisti, sa bati lumea fara motiv? Lasa-l in pace, sa-si esprime si el opinia!”  Dintr-o portavoce se auzi un glas hotarat: “Domnule! Va rugam sa ramaneti unde sunteti sau sa intrati in incinta apartamentului. Un coleg al nostru vine spre dumneavoastra, si ii veti spune ce anume va nemultumeste. Este colegul nostru, Vasile Birau. Ne auziti? Faceti cu mana, daca da, sau fluturati ceva”. Nici un raspuns. Intr-adevar, un angajat al Fortelor Speciale urca pe scara telescopata de pompieri si ajunsese aproape de etajul trei, sub balconul lui Pizdrintz. Aristotel intrase in casa si inchisese usa de la balcon, era sub dus, isi continua baia, bucuros ca transmisese o parte din griji si din sarcini Cristinei, indatoritoare, care promisese sa sune la banci sa blocheze conturile, si la Politie la Evidenta Populatiei, sa afle ce acte ii trebuie lui Aristotel sa-si faca alta carte de identitate. Bucuros ca a rezolvat o parte dintre probleme, incepu sa fredoneze o melodie care-i placea lui, pe care o auzise la birou, o ascultau toti, amuzandu-se si tot auzind-o, i se intiparisera versurile in memorie.

 ”Ma iubeste femeile/

 Si e moarte dupe mine/

Toata ziua imi sade pe cap/

Nu stiu ce sa fac ca sa scap”

In timp ce fredona, se trezi ca un individ se napusteste peste el sub dus, ii rasuceste mainile la spate, ii pune catuse, il taraste pe hol de sub dus smulge halatul din cuier si-l inveleste “Pastele ma-tii de imoral! Te exchibitionezi prin balcoane, hai?” zise individul uscativ, negricios, cu ochi crunti si-i arse una dupa ceafa. “Ia hai mata la Sectie, sa te racorim nitel”. In spatele lui, un altul, mai bondoc, nadusit tot de efort, remarca;” Ba, Vasile, vezi ca sangereaza, ba. Ia uite-te la picioarele lui, poate si-a taiat venele de la inghinare, ba!” Vasile il apuca ca pe un sac de mijloc, il rasturna ca pe un snop de coceni de porumb pe spate si ii examina picioarele. “Asta e treaba lu’ sanitari, ba colega. Ce naiba ma manipulezi sa ma uit io in curu lu eshibitionistu’ asta? N-are nimic, da-l in ma-sa de poponar. Ba, esti poponar, sau ce?”

De surpriza, Aristotel Pizdrintz nu putea articula nici un sunet. I se parea ca e intr-un vis. Nu se putea ca lui sa i se intampla asa ceva. Revenindu-si din surpriza, ingaima:

- Nu puteti sa dati buzna asa in casa mea. Aici e proprietate privata. Ati incalcat legea proprietatii private. Si va mai adresati si injurios. 

- Iti dau eu niste private, ba, petofilule, de nu le poti duce! Hai, echiparea, legitimarea, ca nu te ducem asa la Sectie, ca pe-o cocota! Ii scoase catusele si ii arunca hainele, uitandu-se atent cum se imbraca Pizdrintz. “I-o fi trimis nebuna de Filomela, sa ma aresteze. Doamne, da ce-am facut?” isi zise in gand si tare: “Domnilor, orice reclamatie ati primit, in primul rand mi-ati incalcat dreptul la proprietate si la intimitate si e un abuz!” rosti el, neconvins.

- In primul rand ca am intrat prin balconul care era deschis si in care te-ai espus dumneata in vazul oprobriului public fara rusine elementara si cu drepturile, mai vedem noi. Hai! Ca suntem in esercitiu’ functiunii, n-avem timp de povesti! Povesti o sa scrii dumneata la sectie, rosti negriciosul stapan pe situatie si multumit ca “rezolvasera cazu’” din punctul lui de vedere.

Celalalt, mai bondoc, nu parea asa de convins. Parca auzise el ceva, la cursurile la care fusese la Constanta, despre “deuntologie” - ce-o fi aia -? si ca nu aveau dreptul sa-i abuzeze pe cetateni, chiar daca erau aparenti infractori. Incerca sa-i dea un ghiont negriciosului si sa-i atraga atentia ca domnul asta cunoaste legea. Ii spuse soptit: “Ba, Vasile, daca-i o confuzie, ba? Vezi ca asta stie procedurili, tu l-ai auzit? Vezi sa n-o sfeclim!”.

- Hai, ba, lasa-ma-n pace, stiu eu ce fac. Tu n-ai esperienta mea! O sa te convingi la sectie, ca se confirma!

Ce urma sa se confirme, nu stia nimeni. Iesira pe usa, Pizdrintz o inchise cu cheia si o baga in buzunar, imbracat in costumul lui mototolit si murdar. Cand iesira din scara blocului si il bagara in duba politiei, multimea vocifera: “Bine ca l-au prins, ba! Ia uite ce fata de nebun are! Ba, duceti-l la nebuni! I-o-te ca am criticat degeaba instituţiili statului, organul si-a facut datoria!”, striga, exaltat, fostul militian. Politistii intrara si ei in masina si, cu sirena pusa, se indreptara spre sectie.

(va urma)