blog de: Gabriela Savitsky

In harmalaia produsa de caderea Filomelei, printre mesenii ridicati si imbulzindu-se sa vada ce s-a intamplat, sa dea sfaturi sau sa-si dea cu parerea, Aristotel Pizdrintz, aruncandu-si privirile in toate partile, temator sa nu-l recunoasca cineva, iesi ferit din barul Flamingo, cu inima ”galopand”  ca un cal scapat din frau. Pasi in aerul racoros al serii, inteti mersul, luind-o la intamplare, pe strazi necunoscute. “Deci Filomela mea umbla prin carciumi… Oare m-o fi vazut? … Auzi, sa bea ea, femeie serioasa, maritata, sa cada sub masa! … Doamne, ce ti-am facut eu ca n-am noroc? ‘Tu-ti cristosu ma-tii de viata!…” Pe Isabela, iubita lui, o lasase acolo. Aruncase 500 de mii pe masa, pentru consumatie si iesise fara sa gandeasca. Impartit intre vinovatie, jena si frica, isi alunga din minte gandul la Filomela. “Da-o-n pizda ma-sii! Alcoolista dracului! Asta-mi mai lipsea mie! O nevasta alcoolica! Gata! Plec de-acasa!” isi zise el furios. Unde avea sa plece, nu stia. Asa, in lume avea sa plece. Balaganind din maini si vorbind singur, intra pe o strada pietruita. Din cladirile cu usa din strada razbatea muzica, larma de glasuri, rasete. Intra la intamplare. Era un bar cu program de strep tease. Trei femei, tinere - cand se apropie si se uita mai bine, vazu ca sunt niste copile - se unduiau in ritmul unei muzici numai de ele auzite. Pielea le lucea in lumina difuza, parca ar fi fost statui miscatoare din aur. In multimea de gura-casca il zari pe Postolache, colegul lui. Lache  - cum ii ziceau colegii - era craiul institutiei lor si nu numai. Era un tip de treaba, saritor, priceput sa dea sfaturi, gata oricand sa-ti faca un serviciu fara sa-ti ceara ceva in schimb. Nici o femeie, maritata sau nu, nu scapase de curtea lui asidua. Stia ce le place femeilor sa auda, si mai ales stia ce placeri ascunse au. Despre ele, le soptea la ureche si ele radeau nechezat, dandu-si capul pe spate. Stia sa spuna cele mai porcoase bancuri cu aerul ca povesteste un film. Era indispensabil la petrecerile ad hoc de la birou si stia toate barurile din oras. Desi n-ai fi zis ca fizicul il ajuta, fiind mai degraba un clown decat un craidon, bondoc, cu burta, negricios, cu chelie la cei 42 de ani ai sai, cu niste ochi negri ca doua boabe de piper infipti de-o parte si de alta unui nas acvilin, subtire, tocmai ca acest fizic de Pacalici le transmitea femeilor incredere.

- Salutare, Aristo!!!! O-ho-ho! Ai intrat si tu in lumea buna!!!… il intampina Postolache.

- Ti-am auzit rasul de-afara… glumi Pizdrintz. E faina atmosfera pe-aici. Societate selecta, completa el.

- Da. Distinsa, zise Lache. Curve, pesti, drogati, pederasti, pedofili, transsexuali, libidinosi. Si rase cu rasul lui galgait, cu rotocoale.

- Si tu ce cauti intr-o asemenea companie? se mira Pizdrintz.

- Studiez fenomenul uman, ba! Omul e cel mai al dracului animal, Aristo. Nici un animal nu face ce face omul - la sex ma refer. Societatea umana se bazeaza pe viciu si pe placeri ascunse, asta e concluzia mea. Omul este lenes, ticalos, las si pervers. Doar sa aiba ocazia, sa aiba conditii propice si se manifesta in plenitudinea ticalosiei lui.

- Lasa, Veniamin, nu e chiar asa. Veniamin era celalalt nume al lui Postolache, dar nimeni nu parea sa-l stie; toti il numeau Lache. Numai limbricul de Pizdrintz (gandi Postolache) isi amintise de acest nume al lui, drag, secret, pe care il ferea cat putea de “contaminarea” cu gurile cunostintelor.

- Zi-mi Lache.  Asa ma stie lumea. Sunt o lichea si ma numesc Lache. O lichea simpatica, desigur.

- Supralicitezi si tu. Nu esti lichea deloc, mie nu mi se pare…

- Hai sa bem si sa le bagam lu’ dive ceva in chiloti, ca de-aia suntem aici, nu? Eu as prefera sa le bag altceva, dar ele asteapta doar bani, rase Postolache. Hai sa te initiez, ca pari novice pe-aci.

Cei doi se asezara intr-un separeu semideschis. Asa era realizat barul, ca un hemiciclu cu scena in centru. In jur, mese, femei frumoase, elegante, in toalete lucitoare, barbati de toate felurile, toata lumea parea sa se miste dansand. Atmosfera miroase a fum de tigara amestecat cu parfum delicat si cu nunate aspre de after shave. Mesele sunt joase, circulare iar canapelele “invelesc” jumatate din masa. Se asezara. Un chelner profesionalizat pana la efasare, cu gesturi masurate, ca un robot, le lua comanda, in 30 de secunde aparu cu paharele felurite, le aseza pe masa. De comandat, comandase Postolache.

- Lasa, Aristo, aici eu sunt Maestrul. Ce vant te-aduce in bolgia mea?

- Nu stiu nici eu ce vant m-a adus… Vantul turbarii…

- Ce-i cu tine? Ce esti asa constipat? Uite ce de ‘bucatele” sunt aici! Bea, priveste, ravneste, apuca, petrece! Viata e, totusi, frumoasa! Asta e viata care-mi place mie! Nimic nu-mi poate tulbura bucuria de a trai! Cat sunt sanatos si am bani, petrec!

Prin semiobscuritate se strecura pana la masa lor o fetiscana. Dadu buna seara, arunca ocheade amandurora si se aseza langa Pizdrintz.

- Te-a ochit ca esti nou, ii sopti Postolache. Ia-i ceva de baut.

Fastacit, Aristotel Pizdrintz nu stiu ce sa faca.

- Ce sa-i iau?

- Zi-i sa-si ia ceva, ce vrea ea. Stie ea ce vrea, rase Lache cu subinteles.

- Comanda-ti ceva, ii spuse sfios Aristotel fetei. Cum te cheama? Sa facem cunostinta. Aristotel, intinse el mana.

- Metafizica, rosti fata si izbucni in ras.

- Asta e numele ei de scena, rase Lache. E desteapta curvistina. Auzi, “Metafizica”. Aristotel si Metafizica lui! Suntem in plina Grecie antica! Acus apare si Socrate! si rase galgait.

Pizdrintz se fastaci, impresionat de istetimea fetei.

- Ce cauti aici?

- Dar tu ce cauti aici? ii intoarse fata intrebarea. Fiecare cauta ce-i lipseste. Fericirea. Caut fericirea. Asta e meseria mea, cautator de fericire. Tu ce meserie ai?

Pizdrintz se gandi daca sa-i spuna adevarul, se uita incurcat spre Lache.

- E nefericit! Asta e meseria lui! Aristotel Pizdrintz, de profesie “nefericit”! izbucni Lache. Suntem pasageri ai Corabiei Nebunilor si mergem spre Nicaieri! Sau spre Pierzanie! Ce zici, frumoaso, care e destinatia calatoriei noastre?

- Moartea, rosti fata serios. Ii sosise sampania. Cu ochii mijiti, intredeschisi, ca ai unei pisici care toarce fericita, sorbi incet din pahar, il cobori, intinse aratatorul in sampanie, il linse incet, rotunjindu-si buzele rozalii in jurul degetului, uitandu-se fix in ochii lui Lache, il mai inmuie o data si ii desena buzele lui Aristotel, uitandu-se in ochii lui.

Aristotel simti un fior de foc trecandu-i prin sira spinarii. Il invada brusc o dorinta salbateca sa-si cufunde ovalul fetei in chipul angelic al acestei fete enigmatice, atat de stapana pe ea, sa-i striveasca buzele cu dintii lui, sa o lipeasca de el sa treaca prin ea. Era atat de frumoasa incat ti se facea rau privind-o, ameteai. Simti o dorinta arzatoare urcand in el cum urca seva in copaci, primavara. Da, in bratele aceastei zeite cu chip de papusa, moartea ar fi putut parea o izbavire, e eliberare.

- Papusa, cum e numele tau? interveni Lache, simtind ca aerul dintre ei se incinge. Sa stim cum sa te alintam, nu de alta.

- Magda. De la Magdalena. Mi-a pus mama un nume predestinat. De profesie, visatoare, zambi ea.

- Si la ce visezi, tu, Magda? o urmari atent Lache, cu ochii lui hipnotici.

- Visez, ca toata lumea, la fericire. O fericire domestica, simpla.

- Si aici e izvorul fericirii tale? Aici crezi tu ca vei gasi fericirea la care visezi? Printre ratati ca mine? Si ca asta care se topeste?, arata cu capul inspre Pizdrintz. Printre ticalosii astia care viseaza doar pi…, sa-si piarda mintile, sa uite de ei?

- Ca sa ajungi in Paradis, trebuie sa treci prin Purgatoriu, nu? rosti incet, cu privirea pierduta intr-o lume numai de ea stiuta, Magda.

 Raspunsul ei ii cufunda pe amandoi, dintr-o data, in realitatea vietilor lor de zi cu zi. Aristotel isi aminti de Filomela, de Isabela, de serviciul lui pe care-l detesta, de seful lui imbecil si analfabet care-l tortura cu agramatismele si imfatuarea lui in fiecare zi, de copilaria lui chinuita, cu un tata betiv si o mama apatica, de straduinta lui de a “reusi in viata” esuata, se pare… Chiar! Pentru ce traia el? Care era visul lui secret? Cand era copil si adolescent, citea cu nesat, zile si nopti in sir, ascuns in podul casei, sa nu-l prinda tata-su. Tata-su ura cartile. “In carti sunt numai prostii care tulbura mintile!” decretase el. I le lua si i le arunca in foc sau i le rupea smulgand cu furie pagini din ele si mototolindu-le apoi, cu ochii lucind de ura. De ce ura taica-su cartile, nu a inteles niciodata. Nu avea nici o relatie cu el, erau doi straini care se urau reciproc si erau obligati sa traiasca in aceeasi casa. Nu avea putere, dar cu siguranta, l-ar fi batut pe taica-su, daca ar fi avut-o. Asa ca scenele violente in care il dadea pe taica-su cu capul de pereti pana nu mai sufla se petreceau in mintea lui. Poate de-aia erau cartile periculoase? Pentru ca deschideau in minte lumi altfel imposibile? Frustrat si nefericit, invatase, invatase cu o ambitie oarba, sa fie “cel mai bun”. Fusese premiant dintr-a-ntaia pana terminase liceul si bursier de excelenta la facultate. Traia prin carti, respira prin ele, iubea prin ele, murea si reinvia prin ele. Viata reala nu-l interesa in mare masura, se uita la ea, chiar si la filmul propriei vieti, ca la un film. A! Si filmele! Le descoperise inca de mic. La inceput mergea la matineu, la filmele documentare si la cele animate. Ii dadea maica-sa, in surprinzatoarele ei crize de iesire din apatie, duminica, 2 lei si 50 de bani, atat costa un bilet. Dupa ce a mers la scoala, a aflat ca se pot castiga bani in diverse feluri. Le scria temele colegilor contra cost. Vindea timbrele din colectia lu’ tata-su sau borcanele din camara mamei. Arunca la gunoi continutul si-l ingropa apoi - dulceata sau ce era in ele - vindea borcanele si sticlele si se ducea la filme, dupa ce iesea de la scoala. Le vedea de 7 de 8 ori. Intra in racoarea intunecoasa a salii, din caldura si lumina de afara si parca ar fi pasit pe un alt taram. Mirosul de transpiratie amestecat cu praf, podelele salii, din lemn innegrit de atatia pasi, scaunele plusate, lucioase  de jeg lustruit pe manere si marginea superioara a spatarului, scaune rabatabile pe care le puteai legana cu picioarele, daca nu te prindea scorpia de tanti Elvira, o femeie despre a carei infatisare nu puteai spune nimic pentru ca avea o masca groasa de farduri felurit colorate pe chip (unii ziceau ca a “dat la teatru” 15 ani la rand si pentru ca nu reusea sa devina actrita, se facuse macar taxatoare ca sa poata vedea in voie filmele in care nu apucase sa joace)… tot acest decor mirosind a lume neexplorata, a posibilitate si a vis, care semana cu cel in care se afla, il transporta pe Aristotel inapoi, in barul intesat de fum. Isi indrepta privirea spre Magda, atat de fragila, cu aparenta ei de inger, incat nu puteai sa nu te-ntrebi ce cauta acolo, in acel loc de pierzanie. Era la fel de nepotrivita cu acel bar cum se simtea si Aristotel.

- Esti angajata aici?

- Da. De trei ani. Sunt studenta la matematica si noaptea sunt animatoare aici. Chipul meu atrage clienti.

- Animatoare, pe dracu, exploda Lache. Las’ ca stiu eu ce animezi tu… Mi-a povestit Ciocan. Cred ca-l stii pe Ciocan, nu?

La auzul numelui, pe chipul ingeresc al Magdei trecu o umbra intunecata, ca o parere. Suficient cat s-o zareasca Aristotel.

- Lache, tu esti cam necioplit ma. Ce-ai cu fata? Magda, te rog sa accepti scuzele mele. Lache, cere-ti scuze, nu fi marlan.

- Cand o sa vezi cat costa sampania pe care te-a pus mata asta s-o lingi de pe degetelul ei, o sa-ti ceri tu scuze de la chelner. Este, domnisoara animatoare care animeaza obiecte inanimate?

Magda deveni dintr-o data grava. Lua o mina distanta si glaciala si rosti cu o alta voce, parca venita de undeva dintr-o cutie metalica, aflata in capul ei:

- Sa inteleg ca domnii nu mai doresc sa le tin companie. Va multumesc pentru alegerea dumneavoastra, ati fost foarte amabili. Va doresc distractie placuta, o noapte minunata si va mai astept pe la noi.

Dupa ce recita mecanic aceste cuvinte, se ridica zambind profesional, ridicand doar colturile gurii si invaluindu-l pa Lache intr-un nor de gheata si se indeparta, facandu-i din cap semn discret chelnerului.

Arostotel se apleca inspre Lache:

- Ce-ai avut mai cu fata? Ce-ti veni?

- Nu fi fraier! Ai idee cat costa o conversatie de o ora cu o matracuca din asta unsa cu toate alifiile? Mai bine vorbim noi doi si ne platim intre noi. Astea-s numa cu vrajeala, nu ai voie sa le atingi si nici n-ai acces intre picioarele lor. Decat daca negociezi cu pestele pe bani adevarati.

Lui Aristotel  ii veni o idee. Se ridica brusc de la masa fara sa-i spuna nici o vorba lui Lache si se duse in spatele barului. Vorbi acolo cu cineva. Acesta ii deschise o usa in spatele barului si Aristotel Pizdrintz disparu de parca n-ar fi fost niciodata acolo. Doar Lache, vorbind singur cateva momente isi mai aminti de prezenta acestuia, pe care o uita si el, invaluit de privirile unei alte animatoare, ceva mai “coapta” care se asezase la masa lui.

…………………………………………………………………………………………………………………………….

Un ceas suna undeva, spargand aerul in aschii ascutite. O mana se intinde sa-l apuce, o mana obisnuita cu gestul incat e deja un mecanism precis. Nu-l gaseste. Nu e pe noptiera unde era de obicei. Nici noptiera nu este. Aristotel de ridica speriat, se uita in jur, se sperie si mai tare, sare in picioare, isi vede propria goliciune si se infioara. Incearca sa-si dea seama unde se afla. E intr- o camera veche, undeva. E zugravita intr-un albastru decolorat cu desene trasate cu rolul, aurii, sterse si ele. Din loc in loc, zugraveala e coscovita si iveste alte generatii de zugraveli: portocalii, rosii, albe, verzi. Se apropie de fereastra. O acopera o perdea verde, din catifea rarita imbibata cu praf. Cand o misca, praful se straneste si joaca in razele care taie oblic parasitura de camera. Fereastra da inspre o curte interioara, cu case cu un cat de jur imprejur si cu un balcon de lemn nevospsit, innegrit de ploi. Din loc in loc usi vopsite in cele mai bizare culori, ferestre la care rad muscate rosii cu perdele cusute cu mana, cu cusaturi inflorate, sarme cu rufe puse la uscat, de o curatenie indoielnica. “Unde dracu sunt?” incerca sa-si aminteasca Aristotel. Nu-i venea nimic in minte. Isi trase repede hainele pe el, se cauta in buzunare. In afara de ceas, nimic. Nimic, nici portofel, nici un act, nici un ban. “Fain isi zise. Sper ca sunt in oras, in tara, pe Pamant, incerca el sa-si faca putin curaj. Bine ca sunt viu”… Arunca o privire grabita prin incapere. Un scrin cu sertarele fara manere, le trase pe rand, in speranta ca printr-o minune isi gaseste actele macar. Nimic. Maruntisuri femeiesti, niste fotografii in sepia ingalbenite, in care zambesc zambind de circumstanta perechi sau familii intregi cu cate trei generatii insirate pe randuri, cei mici in fata, cei batrani in spate… chitante, biletele, cuie. Inchise sertarele. Se uita sub patul in care dormise, cu lenjeria movulie brazdata de griu-ri, murdara. “Uecs!” exclama infiorandu-se Aristotel. Nu-si amintea cum ajunsese aici.

Mai arunca o privire in jur si iesi pe usa. Era in balconul pe care-l zarise pe fereastra, balcon ce imprejmuia intregul etaj. La cativa metri spre scara, o baba dormita intr-un balansoar intre paturi. Aristotel tusi sa-i atraga atentia.

- Buna dimineata, maico! rosti el cand baba deschise ochii si il privi cu niste ochi ce pareau sa stie toate secretele lumii.

- Buna, buna, molfai babuta dintre incretiturile din jurul gurii stirbe.

- Daca esti buna, maico, unde sunt eu aicea? Apoi, vazand neintelegerea din ochii babei, lamuri: In ce loc din oras sunt?

 Baba, lamurita ii molfai surazand:

- Esti in Podireie. Orasul e mai departe.

Lui Aristotel i se inmuiara picioarele. Cum naiba ajunsese aici? Isi bause si mintile… Ii multumi babei, saluta, cobori scariel, iesi din darapanatura si se trezi pe o strada strajuita de bordeie acoperite unele cu stuf, altele cu sindrila, altele cu carton asfaltat, unde misunau cainii si felurite pasari domestice. Mergand repejor, saluta barbatii iesiti in izmene pe prispele bordeielor, treziti de zapaitul cainilor. “Cine-i acolo, ba?” se auzea cate o voce muiereasca. “Unu’ care a nimerit la Podireie” raspundea barbatul si amandoi radeau sonor, printre latraturile cainilor. “Incotro e orasul?” intreba Aristotel pe unul care-i paru mai omenos. “Tot drept, pana iesi dintre casi, si p-orma tii la dreapta pe langa calea ferata” ii raspunse omul cu zambet. “Cam ai de mers, domnucule!” mai zise omul. Intr-adevar, Aristotel merse infrigurat, in costumul lui cel bun si cu pantofii cu cioc pe drumul desfundat, cu pietroaie si gropi de la carutele si tractoarele care circulau prin zona. Pe la jumatatea drumului il depasira doi biciclisti razand in hohote: “I-o-te! Inca unul care a vizitat Podireiele! Ha! Ha! Cum a fost domnisorule la stabeliment? Te-ai usurat? Sau te-au usurat ciocanarii?…” striga unul fara sa astepte raspuns. Pe la 10 ajunse in oras. Ar fi vrut sa ia un taxiu, murdar cum era si obosit, dar nu avea nici un ban, asa ca se osteni sa ajunga pe jos, pe aleile laturalnice dintre blocuri, prefacandu-se ca nu intelege si nu vede privirile curioase ale trecatorilor. Poate nici nu-l privea nimeni, dar lui asa i se parea, ca toata lumea se uita la el dezaprobator si stie pe unde a umblat. Urca scara blocului ca un hot.

Usa inchisa, chei nu are. Se gandi daca sa sparga usa. Apoi isi aminti ca lasase o cheie la administrator, pentru orice eventualitate, in caz de “ceva”, asa se exprimase domnul Costica. Cobori, suna. Domnu Costica isi ivi fata de soricel curios in deschizatura usii tinuta de lant. Inchise, scoase lantul, deschise usa. “Sa traiti domnu Pistrint. Ati venit sa va luati ramas bun?”

-De ce sa-mi iau ramas bun, domnu Costica? il fulgera pe Aristotel in moalele capului.

- Pai venira oamenii de-i trimisasi dumneata, de la ora patru venira, au carat mobila, tot, aveau actele dumneavoastra, tot, cheile, tot. Cruce de aur! exclama domnu Costica, nu i-ai trimis dumneata? Nu v-ati mutat? ii veni lui Costica o idee vazand chipul disperat al lui Pizdrintz…

- Lasa domnu Costica, o lamuresc eu, da-mi cheia fii bun. “Oare Filomela n-o fi ajuns acasa?”  gandi Aristotel, inhata cheia din mana lui Costica si urca scarile cu moartea in suflet.

 

(va urma)