blog de: Gabriela Savitsky

Inserarea inroseste linia orizontului, norii par din vata de zahar roz. Parca un pictor distrat a colorat cerul cu pasteluri siropoase, ca-ntr-un dormitor de domnisoara de pension. Daca n-ai sti ca-i seara ti s-ar parea ca e un incediu, undeva, la marginea cartierelor de blocuri. Un incendiu urias. La incendiu s-a gandit si Filomela cand a ridicat pleoapele de pe ochii fierbinti. “Arde!” a vrut sa strige, dar sunetele s-au izbit de bolta palatina. Nu putea vorbi. Incerca sa se ridice in capul oaselor. O durere ca de sfredel ii strabatu intreg corpul. Nu se putea ridica. De nicaieri aparu o femeie cu o fata rotunda, ca o papusa cu capul de var, cu o coroana de inele blonde in jurul fetei luminoase, cu ochii negri, conturati. “O fi ingerul de la Poarta Raiului…” “Va rog sa stati linistita” rositi ingerul cu coroana de bucle blonde si ochi negri. “Sunteti in salon la neurologie, ati suferit un traumatism cranian dar acum sunteti in afara oricarui pericol, recita mai departe ingerul prefacandu-se in asistenta. Aveti o perfuzie care o sa va ajute. Veti mai avea lesinuri si pierderi de memorie, sa nu va speriati, sunt normale” . “Normale ti s-or fi parand tie, care umbli pe-aici…” gandi cu amaraciune Filomela. “Aveti familie?” Deschideti mana stanga daca “da”. Filomela repeta exercitiul descoperit cu prilejul internarii. “Pot sa caut in poseta, aveti numar de telefon, agenda, ceva?” insista ingerul. Filomela incuviinta. Doamna cu fata rotunda de var cauta in poseta, scoase pe rand toate flecustetele pe care le are orice femeie cu ea, gasi o agenda, perspicace, lua buletinul ca sa-si dea seama care e numele, desi stia de cand ii fusese adusa “bolnava” ca are un nume … neobisnuit. “Doamna Pizdrintz -  si abia isi stapani hohotul de ras care-i juca in gat - doamna Filomela, se corecta ea, aveti sot? Filomela ezita pret de 10 secunde. “Am sau n-am?” se intreba ea. Roti degetele in sens de “asa si-asa”. Asistenta, intelegand ca nu e-n regula ceva, conchise: “O lasam pe mai tarziu, bine?”. Filomela deschise degetele si intoarse palma a intrebare, aratand spre cap, spre gura. “Aaa! exclama ingerul blond, de ce nu puteti vorbi?, asta vreti sa ma-ntrebati? Filomela incuviinta din mana. V-ati fracturat mandibula si e operata, prinsa cu tije. O sa va hranim prin perfuzie. Curand veti putea bea supa cu paiul. Toaleta o sa v-o faca fetele noastre. Cand veti putea, dupa ce o sa fiti ceva mai bine, o sa scrieti cu mana stanga, daca doriti”. Indicatiile asistentei o linistira intr-o masura si o ingrijorara intr-alta. “De cate zile era aici?” Incerca sa ghiceasca dupa inserare. Nici un raspuns. Se uita prin salon, matura cu coada ochiului. Era singura intr-o rezerva. Era curatel. In fata, o chiuveta si o oglinda deasupra. Alaturi de chiuveta o usa. O fi baia… se gandi ea. “Deci: recapitula ea contabiliceste; am cazut la barul ala, mi-am fracturat mandibula, nu-mi pot misca mana dreapta, nu pot vorbi, nu pot manca, nu pot sa ma ridic din pat. Nu pot?” O strafulgera o idee. Incerca sa se concentreze asupra picioarelor, a locului unde ar fi trebuit sa se afle ele si sa le miste. Nu simti nimic. “Nu avea picioare?” Intinse mna stanga cat putu si verifica. Erau acolo, pana la nivelul genunchiului, cel putin. “Sunt paralizata” ii trecu ei fulgerator prin minte. Odata cu gandul acesta ingrozitor, pornira si lacrimile. Fierbinti si usturatoare, se prelingeau prin colturile ochilor inspre tample si se raceau in par.

Asistenta aparu impreuna cu un doctor zambitor, calm, cu niste ochi uluitori de verzi, ca iarba de primavara. “Buna ziua doamna! rosti el cu voce calda si blanda, evitand vreun alt apelativ. Suntem in a 8-a zi de tratament. Ma bucur ca v-ati revenit astazi, altfel ar fi trebuit sa va trimitem inapoi la terapie intensiva”. Filomela mari ochii, ingrozita. Era de 8 zile in spital si Aristotel nu venise la ea… Cand au trecut 8 zile? Ce i se intamplase in tot acest timp? doctorul continua pe ton profesional dar cald. Aveti un hematom in zona parietala, incercam sa-l resorbim cu tratament specific. Din cauza asta nu va simtiti mana dreapta si picioarele. In plus, sunteti si in urma unei anestezii generale. Organismul raspunde bine, e rezistent si coopereaza. Sunteti operata doar la mandibula, e fracturata, acum e prinsa cu un suport. Ce faceti, plangeti?  Pai cum asa? O femeie in toata frea, care a trecut prin … ce-a trecut, evita doctorul cuvantul magic, sa planga?”. Filomela se gandi cu jale ce camp de batalie era corpul ei, vazut ca o entitate distincta, urmarita dinafara, in mod neutru. Doctorul ii mai dadu  cateva indicatii in limbajul lor intortocheat, de neinteles pentru profani, asistentei care scrise disciplinata in foaie, saluta si iesi.

 In urmatoarele zile au aparut vizitatorii. De unde au aflat, cum s-au anuntat, ce instinct sigur au oamenii din cercul de cunostinte, precum corbii cand afla de existenta unui cadavru, nu stim. Cate doi, cate trei, colegi de serviciu, vecini, rude de a treia spita, toti se bulucira la spital, la Filuta. Cum ea nu vorbea deloc si nici nu putea manca nimic, vizitatorii se intretineau intre ei si, ore bune, discutiile se teseau in jurul ei ca o plasa deasa si multicolora, o plasa care o legana halucinant si o purta spre somn. Se discuta orice. Despre ce s-a mai bagat la Billa, la reducere, despre ce poti gasi la Spar sa gatesti repede, ce pantofi au mai aparut la Amelly, ce se poarta primavara asta. Cum a fugit de-acasa baiatul Cosovencei, de raul betivului de tata-su, cine mai a internat in spital, de ce sapa astia in spate la mall, si cand credeau c-a adormit Filuta, despre tragedia ei. ‘Da’ de cand s-a apucat draga, de baut? Ca nu a pus in viata ei picatura de bautura in gura. Auzi, sa bea asa de rau incat sa cada si sa-ti franga gatul… Cine stie ce-o fi avand femeia pe suflet, ca e ascunsa, nu povesteste nimic. Si alea de la magazinul de jos au spus ca de cumparat bautura, nu cumpara niciodata. Inseamna ca bea prin baruri. Nici nu te miri ca a plecat barbata-su de-acasa, pai cum sa stai cu o betiva?  Asa, intre somn si zumzaitul cumatrelor afla Filomela noastra ca barbata-su si-a luat catrafusele si a plecat. “Mare branza!” exclama ea usurata. “Bine c-a plecat, m-a scutit de efortul de a-l da afara”. La presupunerile care din zvon devenisera certitudine c-ar fi o bautoare versata nu avea cum sa protesteze si nici nu putea sa dovedeasca contrariul; cazuse intr-un bar, chelnerul care chemase salvarea ii cautase in poseta si retinuse exact pretul consumatiei si cand au venit brancardierii si au ridicat-o, mirosea a bautura. Asta scria si in fisa medicala la internare. Bolnav adus in stare de coma profunda, datorata, prezumtiv, ingerarii unei cantitati de alcool, ebrietatea determinand caderea si accidentarea”. Scria albastru pe alb. nu-i facuse nimeni testul alcoolemiei. De ce sa i-l mai faca, unei femei pe careo culegi de jos dintr-un bar?

Vestea ca Filuta lu don’ procuror Pistrint  (asa ii stalcea lumea cunoscuta numele domnului procuror, sa-l fereasca de ridicol) e betiva a strabatut urbea dintr-un capat in altul. Ca de beata ce era a cazut si si-a frant mandibula, era de inteles, in aceste conditii. Ca atunci cand a cazut, era intr-un bar deocheat, la Butterfly, impreuna cu amantul ei care a sters-o iepureste si a lasat-o acolo, lata, in grija personalului localului. Ca atunci cand a plecat nu a achitat nici consumatia, iar barul i-a trimis la birou domnului procuror nota de plata. Cum la fel de explicabila era si absenta domnului Pizdrintz de la indatoririle legitime de sot al bolnavei. Toate aceste informatii s-au tesut ca o retea de vorbe pornind nu se stie de unde, plutind cateva zile peste oras si manate apoi de vantul primavaratec, departe, ca un zmeu de  panza, pierdut de un copil. In urma, s-a tesut alta poveste, cu alti protagonisti.

Toate aceste franturi de informatii au ajuns, pe cai ocolite si la Filomela. Filomela care reusea, in a treia saptamana de spitalizare, sa stea in capul oaselor, sa-si simta piciorul stang si sa-l miste de parca ar fi fost o constructie adiacenta a sa, pe care o urnea cu ajutorul unor parghii si scripeti - ideea, comanda de miscare pornea din minte, se transmitea nu se stie pe unde si se concretiza la capatul patului, unde vedea cearceaful alb miscandu-se fara sa “simta” miscarea…

Reusea sa manance supa cu paiul, pe care infirmiera i-l vara printre sarmele care-i sustineau cele doua randuri de dinti frumosi ca niste perlute intemnitate. Putea sa-si controleze sfincterele; asta a fost cea mai mare victorie a ei, pentru care a jubilat intreg colectivul de cadre medicale. “Da! Asta era un progres!” Continuara perfuziile, in fiecare zi si in fiecare noapte, prin acul infipt in vena, curgea in ea o solutie care o ridica spre realitate, spre constienta propriului trup, spre viata normala. Ce mai era viata pentru Filomela, era greu de apreciat… Intre dorinta de a trai si “firul cu plumb” al lestului vietii ei de pana atunci, organismul ei alesese sa traiasca iar sufletul tragea inspre intuneric, ca un cal naravas care vrea neaparat s-o ia prin sant.

************************************************************