blog de: Gabriela Savitsky

La insistenţele lui Vania, insistenţe însoţite desigur şi de nemulţumirile altor vizitatori, de exemplu:  Cami sau kmi cum mai semnează adesea, Oana cea degrabă izvoditoare de gângănii apocaliptice  (elfi, gnomi,  pitici şucheaţi) şi Sătmăreanca cea iute la mânie, doar ca directoare, în rest, o blândă şi angelică bloggeriţă, ca să nu mai spun de Chinezu, care nu mă mai vizitează din vremea dinastiei Ming, m-am hotărât (cu ajutorul neprecupeţit şi direct, însoţit de presupusele înjurături mormăite-n barbă, ceva de genul: “unde-i multă minte e şi multă prostie!” mormăit înregistrat, evident, şi de muhaielele lui Şahriar) să mă verific la coeficient.

Ce-a rezultat, vă veţi dumiri desigur. Să nu mai spună Tucii şi alţi gogomani tot felut de aberaţiuni.

De astăzi, veţi avea link-urile pe care le meritaţi din plin.

Un weekend de pomină vă doresc!

Continuare la Filomela VII

Nici nu se făcu ora 10 şi Veronica apăru deschizând uşa cu căruciorul pentru bolnavi. Il întoarse, îl sprijini de pat şi o ajută pe Filomela să se aşeze în el, în timp ce sporovăia ca un radiou.

- Doamnă, cum aţi zis că vă cheamă?, a!, nu puteţi vorbi, am uitat, parcă Fernandela, nu? sau Firmidona, parcă aşa ceva, doamna Firmidona, ce-am păţit azi!!! Ne-a mu… ne-a decedat o ba… o pacientă mai în vârstă, când noi “făceam” saloanele, aud că ne strigă asistenta. De fapt, pe mine mă strigă, că în mine are bază, aiurita aia de colegă face şi ea pe figuranta… Deci, mă strigă asistenta, “Veronico! Vino-ncoace să mă ajuţi!” Nu era treaba mea, dar m-am dus. Asta cu decesele e esclusiv treaba lor, a cadrelor cu spicializare, zise mai departe Veronica.

Ajunseseră la uşa liftului, infirmiera sună de vreo trei ori şi văzând că liftul nu are intenţia să urce bătu cu pumnul şi strigă la rama lui: “Teodora, iară v-aţi băgat la fumat? Hai bă, că am o bolnavă imobilizată, nu fiţi nasoale!” apoi, către Filomela care se simţea purtată de o forţă nevăzută, nu mai avea niciun control al vieţii ei:

- Doamna Firmidona sau Fernandela, cum vă chemaţi, şi după ce facem noi “dirigenţia” necesară, actili, tot, după ce stabileşte don’ doctor decesul legal, vine Ileana, asta, colega mea, cu “patu’ nupţial” - aşa îi zicem noi, că omul când moare se-nsoară sau se mărită cu Moartea - să ducem moarta la Morgă. şi Ileana, cum e tălâmbă, a uitat să pună piedica la pat. Când ridicăm ba… bătrâna, era grea ca plumbul, că aşa e omul când moare, îi iese sufletul şi-i rămân păcatele şi păcatele îs grele la unii. Şi baba asta cred că multe rele o făcut la viaţa ei, că ai ei, aparţinătorii, au adus-o să moară la spital, nespovedită, neîmpărtăşită, ne-nimic.

Apăru liftul.

- Hai, bă Teodoro, că doamna are proceduri de făcut şi ştii cum sunt ăia de la Recuperare, scârţani, să vii  la oră fixă. Ăia-s mai doctori ca toţi doctorii, fetelor. Îi povesteam lu’ doamna cu baba mea de dimineaţă. Aia de muri. Când s-o aburcăm pe pat, patul fuge şi scăpăm baba pe jos, mai-mai să ne prăvălim peste ea. Şi cum stăteam noi aşa, amărâte c-am scăpat-o, numa’ ce trage baba un pâââârţ, de-am crezut că leşinăm la început de spaimă şi după aia de râs. Ăsta-i omul, fetelor. O bucată de carne împuţită. Dacă nu-i suflet în el, saluti! Nu mai înseamnă nimic! Hai c-am ajuns, doamna Francesca. Să-l strigăm pe don’ doctor. E cam zbanghiu, să nu vă speriaţi. Faceţi ce spune el. Peste două ore vin să vă iau.

- Domnu’ Doctooor! Domnu’ Augustin!

Doctorul apăru de după nişte aparate, fără să facă vreun zgomot. E inalt, grizonat cu un fals aer de imbatranit - doar parul e din alta varsta -, osos, uscăţiv, cu o faţă prelungă şi nişte ochi dramatici, mari, căprui. Sprâncenele pacă desenate pe linia arcadei îi dau un aer copilăresc. Gura cărnoasă, cu buza de jos răsfrântă îţi atrage automat privirea, parcă ar da sa spuna ceva. Are o fata frumoasa, de om linistit si absorbit de ale lui, vag ironica, cel putin cu Veronica.

- Bună ziua! rosti el clar, răspicat, privind-o atent pe femeia din scaunul cu rotile, să vadă dacă îl înţelege.

Luă fişa medicală din mâna infirmierei ignorând-o pe aceasta, se îndreptă cu ea spre birou întorcându-se cu spatele. Veronica, profitând de poziţie, scoase limba şi îi arătă spatelui doctorului antebraţul stâng cu toate degetele strânse pumn şi mijlociul infingându-se-n aer. Filomela ar fi râs cu gura la urechi, dacă ar fi putut. Râse doar cu ochii, întorcându-i Veronicăi recunoştinţă pentru tot zgomotul pe care-l făcuse până acum.

 Rămasă abandonată acolo, în mijlocul liniştii septice din cabinet, Filomela nu ştia ce să facă. Nici nu avea ce să facă altceva decât să aştepte. Se uita in jur. Cateva aparale sofisticate si o banda rulanta care acuma era imobila. Pe unul dintre pereti, Lectia de anatomie - o reproducere mare, uriasa. Pe ceilalti, planse cu sisteme ale corpului uman: osos, muscular, circulator, nervos. Organele interne, vizibile, ficatul maroniu, intestinele cenusii, bila verde, pancreasul portocaliu o intrigau inca de cand era copil si se uita ore in sir in Atlasul anatomic aflat in biblioteca; o intrigau prin culorile lor si prin modul in care sunt dispuse. Pe un alt perete erau, de asemenea, planse dar altfel de planse. Corpul uman era doar schitat si era intesat de puncte rosii. Punctele erau intepate cu niste linii iar la capatul liniilor erau niste ideograme. ”Or fi de la acupunctura” se gandi Filomela. Si in acest cabinet, ca in intreg spitalul, mirosea a boala, a spirt, a pansamente si a tristete…

   Într-un târziu, când doctorul feciorelnic, cu spatele lui lat, se întoarse spre ea şi o privi îi trecu prin minte că întreaga ei viaţă avea acest sens. Să se uite în aceşti ochi. Că pentru asta generaţii după generaţii se căsătoriseră sau se iubiseră şi facuseră copii şi copiii făcuseră alţi copii şi tot aşa. Pentru ca ea sa intre in barul ala, sa bea ginuri, sa cada si sa-si sparga capul si sa ajunga la spital in fata acestor ochi. Ca intreg universul, de la facerea lui din negura vremii, conspirase mii de ani, milioane de ani, pentru ca ei doi sa se intalneasca.

Cu gesturi moi si grijulii, prevenitor, doctorul Augustin aduse un cadru metalic, o ajuta sa se ridice, si incepura prima zi de terapie de recuperare.

********************************************************************

In mahalaua Sicofantilor, din cauza scandalului si strigatelor, se adunase lumea ca la balci. In scurt timp aparu si masina Politiei de proximitate, ruland incet si oprins la capatul strazii. Din ea coborara doi politisti si se indreptara agale inspre nucleul scandalului.

Violeta iesise in ulita, lua de pe jos cate o oala si “zvarrr!” cu ea in geamurile de la veranda lui Vichenti. Geamurile “tling! tling!” se faramau in cioburi. Lua cataroaie de pe marginea drumului si “zvarrr!” cu ele in aceleasi geamuri. Multimea de gura - casca era impartita in doua tabere. Unii tineau cu Violeta, o incurajau, altii cu Vichenti. Vichenti cauta s-o prinda. Alerga dupa ea, dar ea se rasucea ca o zvarluga si scapa. Cand era intr-un capat al strazii, cand in celalalt. Lumea ii facea loc, o ascundea si, cand incerca sa treaca si el, se aduna.

- ‘Tu-ti amnarul tau de codoasa! exclama el nadusit si rosu la fata ca un rac, cu hainele in devalmasie si cu parul zburlit. Te prind eu!

- Prinzi pe ma-ta, ba, impotentule!

- Auzi, lume! Sa-i platesc eu uzura p…lii! Pai la ce sa-ti platesc uzura, ba?! La ceva ce n-ai? Auziti mai oameni buni, sa-i platesc ceva ce nu esista! Poate uzura limbii sa ti-o platesc, ai cunfundat!

La auzul unei atari expresii, multimea se puse si mai tare pe hohotit, cu strigate inalte.

Vichenti era incurcat, la treaba asta n-avea replica, asa ca incerca sa impace lucrurile si sa iasa in castigator.

- Da ce? Daca n-aveam la ce, stateai ca matza si-mi tot atineai calea? Da cat iti trebuie tie, n-are nimeni, ba Violeto!

- Nu-mi trebuie ba, nimic, nenorocitule! Numa’ intelegere imi trebuie! Da cu tine se poate intelege cineva? Ca nu sta nimeni cu tine de spurcat si mizerabil ce esti! Asta-i problema! Harcaitu’ dracului!

Politistii asistara o vreme la replici, ca sa aiba ce scrie si, cum Violeta se uita dupa cataroaie sa inceapa un alt atac armat asupra lui Vichenti, de data asta intervenira.

- Oameni buni! Mai domnilor! …Si doamnelor! exclamara ei rotindu-si ochii in jur si stiind ei de la curs ca femeile sunt cooperante in asemenea situatii, avand respect pentru “organ”.

“Intr-o multime trebuie sa mizati: unu, pe surpriza si doi, pe elementul pasiv, care nu este activ adica, si are potentialul si aplecarea sa vina de partea organului ordinii” le zisese comisarul burtos care ii invatase zile in sir tot felul de tactici de “abordare” a situatiilor conflictuale.

- Pai noi suntem in uniunea ioropeana? intreba, tare, retoric, politistul care parea sa fie “seful” dupa atitudine. 

Se rascracarase in mijlocul ulitei intre cele doua tabere combatante pasive care se hlizeau si dezavuau interventia organului pentru ca le strica petrecerea si pentru ca in cartierul lor toate conflictele se reglau de la sine, orice paruiala se transforma, in cateva saptamani, in uitare. N-aveau nevoie de asemenea interventii, ale “organului legii”.

- Pai suntem! exclama nea Ghita. De ce sa nu fim? Ce? Noi nu suntem pe cotinentul ioropa? Da care-i relatia? scoase nea Ghita cuvantul din gura ca pe-o perluta.

- Pai relatia este, stimate domn, ca in uniunea ioropeana nu e admise asemenea manifestari… cauta el un cuvant potrivit - ar fi vrut sa zica ” de mahala” dar i-ar fi sarit cu totii in cap - asemenea manifestari.

- Adica ce? sari si nea Titi. Ce? In uniunea ioropeana nu se mai cearta oamenii? Ba se cearta, ca am vazut io la televizor! Este si acolo conflicte. Si? Acolo itervine in forta cineva? Nu itervine! Ii lasa sa-si termine conflictu’ si pe urma face cercetari. Si are dreptate don’ Ghita! Ce legatura este intre uniunea ioropeana si … asta … neintelegerea dintre doua persoane care s-au iubit si acuma se despart? Sa ma scuzati, da’ ce-are sula cu prefectura?

La cuvantul “forta” pe care-l rostise nea Titi - dupa parerea politistului, liderul strazii - prin multime trecu un fior. Iar la auzul vorbei de duh a lui nea Titi, iara se puse toata lumea pe ras, de se tineau de burta.

-Da! Asa! Ce-are sula lu Vichenti cu prefectura lu’ uniunea ioropeana? Hai c-o brodisi domnu’ agent! Ai dat cu mucii-n paraclis!

- Si la uniunea ioropeana se iubeste oamenii si se desparte! se baga in vorba si coana Vetuta. Ce? Printu’ ala, Ciarl, nu s-a despartit de Daiana? Si ei era capete incornorate, nu ca Vichenti si Violeta, niste prapaditi! Si procuroru’ Pizdrintz se desparte, baiatul lu nea Sofronie de pe ailalalta strada, de pe damb! Cand nu se-ntelege, oamenii se desparte, concluziona Vetuta, duhnind a jamaica.

- Da! chiar! rosti si nea Vasile. De ce sa iterveniti matale in forta, ca noi facem o repetitie pentru o piesa de teatru?!

De unde-i venise ideea lui nea Vasile, era greu de presupus. Ii venise pur si simplu si cei din jur il priveau cu satisfactie si incuviintand.

- Da, facem repetitie pentru Ziua Orasului! intarira cateva voci, vrand sa-i vada plecati pe politistii bagaciosi care le intrerupsesera distractia si cine stie ce mai aveau de gand.

La auzul acestei idei, Violeta sari ca arsa:

- Ba’ nea Vasile! Ce tai la piroane aicea? Ca piesa, ca repetitie! Domnu’ politist, sa va spun eu!

Domnu politist, bucuros ca are un “element cooperant” era deja pregatit sa noteze.

- Asta, Vichenti, porcul si nesimtitul, mi s-a cacat in toate oalele mele si le-a pus, cu capac, frumos, in bufet si pe aragaz.

- Deci stati putin, zise politistul. Cine este Vichenti? In ce relatie sunteti cu el?

Vichenti facu si el un pas in fata, cu mainile in buzunarele de la pantaloni, fara chef.

- Eu sunt Vichenti.

- Deci e adevarat ce declara doamna… cum ati zis ca va numiti? si se intoarse spre Violeta.

- Violeta. Violeta Mangup. Cand venii de dimineata de la serviciu, ca am serviciu nu sunt un element din ala… (aici multimea se foi, marai, tusi cu inteles si mormai ceva) si dadui sa-mi pun ceva sa imbuc, cand iau capacul de pe oala de-o lasasem cu varza calita, ce sa vezi? Mi s-a-ntors matele pe dos, un cacat, sa ma scuzati domnu’ politist, da’ unu-adevarat, nu cum zicem noi, la misto. Cine altul decat Vichenti putea sa-mi faca asta?

- Deci asa ati dedus dumneavoastra? Ca Vichenti facuse… ce facuse.

- Pai a si confirmat, porcul si nenorocitul! Uite-l cum ranjeste! Ma, boule! Iti dau foc la casa, asa sa stii! Iti pun jaratec cand dormi si-o sa te prajesti ca porcu’ lu nea Ghita!

- Nu proliferati asemenea amenintari, ca se consemneaza, doamna Violeta.

- Si ce daca se cosemneaza? Eu nu semnez nimic! Sa fie clar! Si dumneata, daca n-ai venit sa-mi faci dreptate, la ce-ai venit? se rasti Violeta cu ochii inflacarati, sclipind de furie.

- Chiar asa, murmura multimea, de ce-ati venit? Lasa-ne domn’e in pace, du-te de-ti vezi de ale matale!

Multimea era din ce in ce mai nemultumita de ingerinta “corpului strain” in “problema” lor, a strazii. Nea Titi ridica bratul si ceru liniste.

- Domnu’ politist. Nu s-a intamplat nimic, nimeni nu are nici o reclamatie. Hai, mai, oameni buni, pe la casele noastre, ca ne pierdem vremea, zise nea Titi.

Multimea fu de acord si fiecare dadu sa se-ndrepte spre poarta lui.

- Cum nu s-a-ntamplat nimic, domnu’ Titi?!!! racni Violeta. Mie cine-mi plateste oalele?

- Si mie?… ranji Vichenti, mie cine-mi plateste uzura p…lii?  Nici nu apuca binse sa spuna ce voia sa i se plateasca; Violeta isi infipsese deja unghiile in obrajii lui.

- Ma, cum vorbesti tu aicea, in fata cu organu’ legii, ma?! iesi politistul din orice regulament. Unde te crezi, esti in spatiu’ public, lasa ca vezi tu ! Asta e tulburarea linistii si ordinii publice si se pedepseste! Se zice “membru”, ba, tarane, la “p…a”.

- Asa, domnu’ politist!  Atunci sa-mi plateasca uzura membrului p…lii! Acuma-i corect cum am zis?

Politistul ii trase doua bastoane in cap lui Vichenti, sa-i intre odata bine in scagfarlie cu se zice corect in timp ce colegul lui o tinea pe Violeta de mijloc sa nu scape sa-i scoata ochii impricinatului, punandu-si mainile, ca din greseala, pe sanii femeii. Acesta nervoasa din cale-afara se rasuci si-l musca pe politist de nas. Acesta urla de durere, ii dadu drumul si o lua la fuga spre masina strigand catre coleg:

- Haide ba, Varlane, ca astia sunt salbateci!

- Duceti-va invartindu-va! Sa nu va mai prind pe-aici! Iti dau eu tie, mastrapontule, sa ma pipai! Ma duc la comisarul sef, la Banoiu, ca-l cunosc bine! Lasa ca vedeti voi cine-i Violeta Mangup, futu-va-n nastere de golani! Voi sunteti legea, ba, mangositilor?! Umblati dupa f… t pe daiboj?! Va dau eu f….t pe daiboj!

Politistii plecara si Violeta intra in curte suduind mai departe. Vichenti trase de poarta si indrazni pana la coltul casei. Sopti: “Violeto! Tu!… Letuta! nu io m-am cacat in oale, tu! Cine stie cine ti-o fi intrat! Acuma mi-am dat seama ca mi-esti draga, tu! Da’ nu trebuia sa zici la lume, in public, cu limbile, tu!…”

Racorita, Violeta ii raspunse din casa, in timp ce deretica: “Si tu sa-mi cumperi oale, nu mai intereseaza ca nu tu te-ai cacat in ele! Pai si ce voiam sa-ti raspund la asa vorba? Si ce? crezi ca gata, te-am iertat?! Mai vedem noi! Hai, lasa-ma-n pace ca m-ai enervat azi destul!”

Lumea se imprastie pe la case de parca nimic nu s-ar fi intamplat; ici-colo cate doi barbati sau cate doua femei discutau la cate-o poarta.

Spitalul iesea din panza noptii sfasiind-o cu zgomotele lui specifice. Cineva tusea gros intr-un salon indepartat. Se auzeau, ca niste cascade violente, prabusirea apei din bazine, la closete. Usi trantite, huruitul liftului, niste ustensile medicale scapate pe pardoseala mozaicata sunara indelung ca niste sabii de samurai ce se incrucisau in toiul unei infruntari. Glasurile grave ale medicilor si cele ascutite ale infirmierelor strigandu-se intre ele:

- Ai facut douajdoiu’, Veronica?

- Nu, acus intru.

Si o alta voce:

- Vezi ca s-a terminat perfuzia in saptispe, la patul 4.

Asistenta nou intrata in tura, mormai ca pentru ea:

- N-a murit baba aia, inca? La ce dracu’ or mai cheltui perfuziile pe ea… Ca oricum e “varza”.

Asta cu “e varza” o stia de la fiu-su, adolescent plin de scheme pe care-l cam scapase din mana… recunostea ea in sinea ei. “Generatiile de-acu’ … nu sunt cum eram noi. Astia vor totul de-a gata si nici respectul nu-l mai stiu”, se gandi ea in timp ce scotea perfuzia pacientei din salonul 17, patul 4. “Uite si la baba asta, saraca. Au adus-o ai ei la spital si-au lasat-o aici, pe capul nostru. Sa moara la spital. Parca nu puteau s-o lase sa moara in patul ei. Ce sa facem noi, ce, suntem zei? Cum s-o inviem noi, daca e leguma?” Ii atinse antebratul uscat al babutei si o privi. Babuta se uita cu ochii ei de un albastru incredibil, cum e cerul de mai, in ochii ei, o urmarea. Mana era rece. Ii pipai pulsul. Nu se mai simtea nici o miscare la incheietura mainii.

- Veronico, fire-ai a dracu’, vino-ncoace! racni ea si toate celelalte 7 paciente din salon tresarira speriate. “Asta-mi mai lipsea, sa moara in tura mea. Cine stie de cand e rece”… mormai ea intristata. “Mi-am inceput bine ziua”.

Veronica, cu figura ei de prostanaca impacata cu orice, aparu in usa salonului. De-acolo, cu toti ochii atintiti asupra ei, intreba din cap si din ochi, aratand inspre gat “crrc!”. Conotatia gestului era evidenta. Adica:”A crapat baba”? La incuviintarea asistentei, toate pacientele sarira din paturi de parca se daduse alarma si o zbughira pe usa, alergand.

- Hoo! striga Veronica. Unde-ati luat-o la galop? Ce, credeti ca v-ajunge baba din urma? Stati linistite, ca de-acu s-au sfarsit drumurile ei… Ileanooo!!! Cheama-l pe don’ doctor ca tre’ sa constam un deces! Si adu “patul nuptial” s-o ducem la frigider!

Hotararea si “profesionalismul” Veronicai le mai linisti pe pacientele care stateau ciopor la usa salonului, in camasi de noapte, ca niste curci plouate, pleostite.

Aparu don’ doctor, verifica si el semnele vitale, desi era evident ca baba e moarta, ii dicta asistentei ce sa scrie si iesi, oprindu-se o clipa in dreptul pacientelor: “Dumneavoastra?… De ce stati pe holuri? Intrati in salon. Ce, e spectacol? Asta e viata!” exclama el desfacandu-si mainile si indepartandu-le de corp.

- Asta e moartea, don’ doctor, nu viata, indrazni o pacienta durdulie, cu parul vopsit intr-un galben strident. Io nu mai stau in salonul asta!

- Si unde o sa te muti, ma rog? o chestiona doctorul privind-o ironic. In baie? Haideti, intrati in salon, nu-mi mai faceti valva pe-aici.

Veronica si Ileana invelira cadavrul in cearceaful de pe pat il apucara, una de un capat si una de celalalt si Veronica numara: “unuu…, dooi…, trei! La “trei” il aburcara pe patul cu rotile invelit in musama maronie. Cum Ileana uitase sa puna piedica la rotile patului, acesta se deplasa si baba se izbi pe ciment busindu-se ca un sac de cartofi. “Ba, Ileano, Tu nu te-ai sculat inca? Ce dracu’ faci, dupa ce ca-i moarta o mai omoram odata?!” exclama Veronica cu naduf. Se apleca, trase de coltul cearceafului si se uita. “Na, ca i-am spart capul, Ileano! Mort cu capul spart, cine-a mai vazut?!” Din cauza schimbarii pozitiei si a izbiturii, baba, moarta, elimina aerul din viscere cu un suierat prelung. Cele doua infirmiere aplecate asupra cadavrului izbucnira intr-un ras inalt, cu tipete. Stateau ciuci si radeau sa le sara ochii din orbite. Contaminate de rasul lor, pacientele se furisara una cate una in salon si se apropiara, incepand sa rada si ele. Intreg salonul 17 radea in hohote. Veronica se potoli prima, isi sterse lacrimile si mucii de halat si prelua comanda. 

“Acu’ sa vedem cum o aburcam pe baba pe targa. Haideti si voi, puneti mana, ca nu va musca!”. Doua dintre paciente, ceva mai curajoase, se apropiara, luara si ele de cate un capat de carceaf si, cu chiu cu vai, reusira sa urce cadavrul pe patul rulant. Veronica aseza deasupra, peste cearceaf fisa medicala si trase patul, scotandu-l din salon. Ileana ramase sa adune restul de lenjerie, jupui tot pana la saltea, le facu pachet cu marginile innodate in cruce si iesi cu ele in spinare.

Din salonul ei, Filomela, aflata intr-a patra saptamana de spitalizare, auzi rasetele, bufniturile si strigatele, fara sa poata presupune ca era vorba de incheierea unui capitol din viata unui om. Cand intra asistenta, o gasi atarnata pe jumatate pe marginea patului, cu o mana sprijinita pe cadrul metalic pe care-l avea la dispozitie ca sa ajunga pana la baie.

- Faceti progrese, bravo! rosti zambind incurajator asistenta. Astazi veti cobori la Sectia de Recuperare - Masaj. Asa v-a scris domnul doctor in foaie. O sa reinvatati sa mergeti, nu va fie frica, mai adauga asistenta vazand spaima rotunjindu-se in ochii Filomelei, ca doua cercuri negre care se tot mareau. “Toti se holbeaza azi la mine” isi zise asistenta, stergand din amintire,alungand-o cu mana ca pe o musca suparatoare, imaginea ochilor albastri ai babei care murise suprapusa peste ochii mariti de frica noului, tot albastri, ai Filomelei.

- La 10 o sa vina infirmiera, Veronica, sa va coboare cu caruciorul, mai spuse ea, intuind de unde vine spaima Filomelei.

- ‘I ti o ta iuieie ieupeiaia? chirai Filomela, stalcind cuvintele, incat asistenta trebui sa traduca, cugetand mai intai si apoi repetand:

- A! Cat o sa dureze recuperarea?

Filomela incuviinta bucuroasa ca poate fi, in sfarsit, inteleasa de o fiinta umana.

- Doua ore, probabil. Da. Doua ore. Nu va speriati, se va ocupa de dumneavoastra un doctor si un maseur.

Filomela scutura din cap:

- ‘Ite iie?

Asistenta nu intelese. Ridica din umeri si scutura din cap:

- Nu va inteleg, imi pare rau. “Numai pe logopedul n-am mai facut-o” isi spuse ea si saluta din cap, dupa ce lasase medicamentele pe noptiera; pacientii trebuiau incurajati sa se ajute si singuri, asa spunea doctorul si avea dreptate.

***************************************************************

In Mahalaua Sicofantilor, dimineata aceasta, inca rece, incepu la fel de zgomotos. Intr-o casa lipita cu pamant si varuita cu verzuliu, cu o tinda deschisa in fata, inspre curte, locuia Violeta. Violeta era binecunoscuta in intreg orasul pentru moravurile ei usoare care le deranja, in genere si in ascuns, pe cucoanele maritate. Violeta era inima larga, nu zicea niciodata “nu” la avansurile barbatilor insurati cu care schimba cateva vorbe pe la coltul strazii, imagine inregistrata de dupa toate perdelele din zona, si apoi, le deschidea seara usa cu carlig, razand fara motiv. Asa era ea si intreaga mahala se obisnuise cu ea functionand ca un refugiu al tuturor. Al cucoanelor care scapau astfel de corvoada “nabadailor” barbatesti si al barbatilor care isi hraneau in acest mod apetitul pentru aventura.

De vreo cateva luni bune, Violeta pleca ochii cand se intalnea cu careva din cartier. Nu le mai raspundea barbatilor sustinandu-le privirea. Le strecura un “buna ziua” politicos, cu ochii cautand piezis si-si iutea pasii. Comportamentul ei le intriga mai mult pe cucoane decat pe barbati. Ei, cu lipsa lor de simt al detaliului, ridicau din umeri. “S-o fi calugarit Violeta noastra”, ranjeau ei pasind cu manile infundate in buzunarele pantalonilor. Coana Vetuta, perspicace si informata, dadu vestea la magazin, in timp ce cuconetul o privea cu aceeasi invidie uluita, adica: “De unde dracu le stie asta pe toate?”

- Violeta e “combinata”!

- Cu cine?, sarira cucoanele, fiecare gandindu-se cu teama ca barbatul ei e alesul si construind repede, in minte, o strategie de “aducere pe calea cea buna a ratacitului”.

- E! cu cine, necucine… le fierse Vetuta, rasucind cutitul in rana, privindu-le pe rand pe fiecare in ochi. Cu cineva!

- Hai, doda Vetuta, nu ne mai tine-n suspans! glasui alintat cu vocea ei guturala si ragusita de la cate tigari pufaia in ascuns, coana Elefteria.

- In nici un caz cu al tau ! se razbuna doda Vetuta pentru faptul ca Elefteria, cucoana advocatului Opintescu, nu vroise sa-i imprumute alaltaieri masina de macinat nuci. Pretextase ca nu stie cui i-a dat-o si nu i-a mai adus-o si ea a trebuit sa se duca pana-n capatul celalalt al orasului, la dracu-n praznic in Podireie, unde ”tinea” sora-sa o casa din alea… Nu-i vorba, ca drumul a fost cu folos. A venit si cu masina de rasnit si cu tolba plina de stiri noi cu care avea sa le suceasca mintile la “dolofanele” astea inculte, dupa parerea ei, care nu stiu pe ce lume traiesc.

 - E combinata cu unul tare, oricum, nici prin gand nu va trece cine e! mari ea tensiunea. Apoi, uitandu-se la ceasul cu bratara: “Vai, draga, ma asteapta coana Lisaveta de juma’ de ora! S-o fi racit  si cafeaua! Salut, fetelor! Zbor! le arunca ea, peste umar, cucoanelor ramase ca prostite, agatate de sacosele lor de rafie, goale.

- Zbori tu pe dracu’! Cine-a mai vazut balena sa zboare?! zise cu naduf, incet, totusi, coana Elefteria. Si apoi, tare:” Ne lasi in ceata, doda Vetuto! Toata ziua ii lingi blidele lu’ coana Lisaveta! Ce faceti, va dati in bobi? Asa am auzit, ca va cautati in soarta. Sunteti de maritat, ce-i drept! mai zise cucoana, ridicand dintr-o spranceana.

- Ai auzit prost, coana Elefterio! Nu ne cautam in nimic, ce pacate sa mai cautam? Mai vorbim si noi, ca doamnele… Ne uitam la sirial, bem o cafeluta…

- Din aia cu alintarom, beti. Am vazut io pe geam cum strecurati sticla de jamaica de la una la alta. Cine a mai pomenit femeie serioasa sa bea rom!?

- Decat ca alde dumitale de-i vamuiesti sticlele de wizichi lu barbatu-to! Punem si noi un strop sa-i dea aroma. Poti sa zici ce vrei, ca nu va zic cu cine se tine Violeta! Degeaba umbli dumneata cu provocari! Nu raspund la provocari.

Cu aceste cuvinte, coana Vetuta cu arhicunoscuta eu geanta roz pe umar se indrepta catrte poarta de fier forjat, vopsita in rosu visiniu a Lizavetei.

- O face si asta pe interesanta, ca sa-ti spun! carcoti coana Elefteria, adunand de pe tejghea pachetele, pungile si sticla si salutand si ea.

Din usa se mai intoase odata catre celelalte doua surate care o asteptau sa plece sa o poate barfi in voie:

- Sa nu-i mai atineti calea neobrazatei asteia! Sa n-o mai intrebati de nimic. Sa faca explozie cu “iformatiili” ei cu tot!

- N-o intrebam nimic, coana Elefterie, sa ne saie ochii, daca-i zicem vreo vorba! spusera celelalte doua cu gandul sa faca exact pe dos.

UPDATE: PFPAP  VIII, adică (Povestea Filomelei Pizdrintz şi a lui August Palton -  VIII)

Misterul Violetei a ramas nedezlegat pana in aceasta dimineata de iunie, cu soare dogoritor chiar de la rasarit. Violeta iesise vanata de furie pe prispa, arunca, striga, blestema, tipa, plangea sculand toata strada cu vaicarelile ei si starnind cainii care incepura sa latre, unul dupa altul si gainile care cotcodaceau sarind prin pomi.

- Lovite-ar damblaua de nenorocit!!! Vichetiii!!! Porcule si ticalosule! Animal mizerabil ce esti! Bata-te Dumnezeu sa te bata de imputit si nemernic! Trasnite-ar sa te trasneasca acolo unde zaci, putoare si nespalatule ce esti! Si “Zdronc!, zdronc! vajjj!” cu oalele in mijlocul strazii.

Intra inapoi in casa de unde se auzeau alte bufnituri; usi trantite, sticle sparte, zdranganit si zuruit. Incet - incet, unul dupa altul, cateva capete se zarira pe deasupra portii fiecarei case din vecinatate.

- Ce-i? Ce s-aude? Ce-i cu Violeta? O bate careva?

- O fi uitat vreunul sa plece acasa az-noapte si o fi venit nevasta sa-l “recupereze”… isi dadu cu parerea nea Ghita. El folosea cuvinte din acestea, pretioase; nevasta-sa ii zicea in bascalie ca trebuia sa se faca “dictionarist” nu strungar. “Mai, Ghita, mai! Tu trebuia sa te duci la scoala de linbism, ma! Sa inveti cum e cu cuvintele astea, de unde vine ele si ce vra-sa-zica. Ca toata ziua stai cu nasul in gazeturi si scormonesti ca gainile-n gunoi, dupa circuspeturi si alte isnoave!” ii zicea Lituta lui cand nu-si mai vedea capul de treburi si el nu se dadea dezlipit de cate un ziar. “De, mai muiere, ce vrei? Mai cetesc si io acuma, la batranete, ca toata viata am muncit! Ce? N-am voie sa ma iformez? Io zic ceva cand te uiti tu la telenuveluri cu ceasurile?”

- Cine stie ce-o fi cu saraca femeie, hai sa vedem! zise nea Titi, ingrijat.

- Poate sare vreunul si ne-ntreaba de sanatate, ca acolo nu-i stapan! zise Ghita, mai “circumspect”.

- Io ma duc sa vad care-i treaba, zise nea Titi si deschise poarta.

Cu pasi furisati il urma si nea Ghita. Nea Vasile, de peste drum cu casa Violetei, se uita peste poarta; i se vedeau doar ochii si basca de dupa scandura verde.

- Neata, doamna Violeta! Da ce-i cu zarva asta la dumneata?! striga nea Titi din poarta, neindraznind sa intre. 

 Violeta aparu de dupa coltul prispei toata rosie la fata ca vapaia, cu ochii stralucind de furie ca niste carbuni incinsi:

- Pai ce sa fie, domu’ Titi? vorbi, cu glasul gatuit de furie. Nemernicul de Vichenti! Uite ce mi-a facut!

- Ce ti-a facut Violeto, ca nu vaz? trecu nea Titi la un ton mai colocvial, mai tandru.

- A plecat! Asta mi-a facut! urla Violeta si incepu sa planga sfasietor, cu sughituri si tipete din care nu se intelegea nimic.

- Ei si pentru asta trebuie sa plangi!… Lasa, nu mai plange! ii zise duios nea Titi.

- E deprimata, zise si nea Ghita. Doamna Violeta, plangeti, ca asta  o sa va racoreasca. Da’ nu trebe sa daramati casa pentru o desilusie, mai zise el, alunecandu-si privirile ca niste lipitori pe carnea alba  a Violetei ce se zarea prin deschizaturile camasii albe, incheiata cu nasturi in fata, camasa ce tresalta la piept de suspinuri si la coapsele arcuite ce se desenau sub fusta de stamba. Inghiti in sec, uluit de propriile-i reactii si zise duios, topit de vulnerabilitatea si abandonul acestui trup pe care parca acum il vedea prima oara: “Nu mai plangeti, va rog io, ca mi se rupe inima!”

- Agatandu-se de compasiunea evidenta, grava, pe care o ghici in timbrul vocii lui nea Ghita, Violeta se intrerupse din plans si incepu sa tipe:

- Cum sa nu plang, ca nenorocitul si ticalosul mi s-a cacat in toate oalele si le-a pus cu capac, in bufet! Bata-l dumnezeu sa-l bata si zdrobi-i-ar matele lui spurcate! Da’ ce i-am facut eu pacatele mele, sa-mi faca asa ceva? Sa-mi spurce el oalele? BAAA!!! Vichentiii!!! Spurcaciune ce esti! Sa-mi dai, ba impotentule ba, bani sa-mi cumpar oalele inapoi! Ti le trimit sa mananci tu din ele, tu cu neamul tau de nespalati! Si “zvarrr! zvarrrr! ” cu oalele zdroncanind pe drum.

La casa lu’ Vichenti, in colt, Vichenti care era holtei tomnatic si-i amarase in asa hal inima Violetei se auzi zgomot. Vichenti, in capul gol si cu o nuielusa in mana, iesi la poarta si striga si el:

- Ce sa-ti platesc, fa, curvo?! Poate tu ai sa-mi platesti!

- Ce sa-ti platesc ba, scarnavie, ce sa-ti platesc? se otari Violeta. Cacatul de mi l-ai lasat in oale, nemernicule?

- Sa-mi platesti uzura p…lii !!! Asta ai sa-mi platesti! racni Vichenti dupa un moment de tacere.

In acea clipa toata strada, adunata pe la porti, izbucni intr-un hohot cutremurator de ras.

Nu, nu are nicio legatura cu povestea Filomelei.

Pe vremea lui Ceausescu - si cred ca situatia e valabila pentru toate timpurile -, scandalagii dintr-un sistem, cei care dadeau din gura cu fervoare, patachinele care nu aveau alta pricepere decat aceea de a supralicita, de a turna minciuni si de a lingusi, erau “impinse in sus”. Adica promovate. Am cunoscut multe asemenea cozi de topor, pentru ca societatea romaneasca oraseneasca, cristalizata mai tarziu decat in Europa, este, a fost, va fi tributara acestui fel de a-si aseza oamenii: pe criterii de clientela. Nu neaparat politica; asta a aparut odata cu partidele. “Nemosagul” este o veche si bine inradacinata racila balcanica si, oricat a incercat socialismul sa aseze “omul potrivit la locul potrivit”, s-au strecurat, desigur, in locuri potrivite, oameni nepotriviti.

Hahalerele, oamenii fara caracter, ticalosii erau, printr-un proces de asanare intrinsec - daca va ganditi un pic o sa va dati seama ca asa este; si noi, fiecare, incercam sa “scoatem” din vietile noastre factorii perturbatori, sa avem cat mai putine contacte cu oameni dezagreabili, sa cautam sa ne “imbunatatim” societatea in care ne ducem viata - deci acesti oameni erau promovati pentru ca sistemul sa-i poata evita.

Un asemenea caz celebru, ajuns celebru, arata ca am “dus” aceasta arta de a scoate ticalosii din mediul nostru la rang de politica in stat. Intr-un stat corupt, eminamente corupt, expresia coruptiei si ticalosiei este in varf.  Impartirea suprastructurii statului romanesc in mafii, in diferite mafii (ale administratiei, ale internelor, ale serviciilor publice, tot ce inseamna stat) a determinat o decadere a moralei nationale si prabusirea sperantei romanilor, cei aflati in “infrastructura”, cei de “jos”, anonimii.

Avem cel mai corupt, cel mai ticalos, cel mai depravat presedinte din toata istoria noastra. Nu-l intrece nimeni, nici macar “cel iute la manie si degraba varsatoriu de sange nevinovat”, si l-am numit aici, cu ajutorul cronicarului, pe Stefan cel Mare care “de multe ori pe la ospete omoraia fara giudet”. Adica executa fara judecata.

Ca e ticalos si depravat, nici n-ar fi o problema; tara merge inainte sau unde-o merge si cu el si fara el. Dar ingerinta lui in toate micile potlogarii, apetitul pentru barfa groasa, descalificanta, de carciuma de periferie, colportarea unor informatii “dupa ureche”, rautatea lui patologica tasnind in jerbe veninoase dintr-o gura spurcata si dintr-o minte defecta, sunt de natura sa ne ingrijoreze.

Legile tarii, asa cum sunt ele, sunt prilej de bascalie. Bunul simt si omenia i se par prostii. Mandatul constitutional pe care-l are de indeplinit in litera si spiritul lui nu valoreaza in ochii lui inrositi de turbare, mai mult decat chistocul unei tigari fumate pe care-l arunca in decolteul vreunei ziariste. Creatura aceasta care ne pastoreste pe noi vremelnic nu are nimic sfant. Pe propriii lui colegi de partid, de gasca, sau de ce-i considera el, dupa ce i-a scos din anonimat i-a distrus, le-a stricat vietile. Nu are nici un respect pentru nimic, pentru valorile nationale, pentru insemnele statului. Il banuiesc ca, daca ar vomita undeva si n-ar avea batista la el s-ar sterge cu drapelul tarii de bale.

Acesta este presedintele nostru: un satir, un circar, un neghiob si un nebun.

Estimp ce vegheaza el la bunul mers al tarii intre doua Chivas-uri (doua butelii, desigur), a dat o fuga cu elicopterul pana la tarmul marii, sa-si potoleasca setea de absolut. In timp ce cucaia pe scaunul din spate, langa hublou, leganat de visele ce-l consacra ca lider al lumii, i s-a parut ca zareste o multime de manifestanti imbracati in portocaliu. “In sfarsit, intreaga Romanie este pedelista! a exclamat el. L-am ajuns pe Ceausescu! Sunt cel mai bun! Sunt tare! Oare i-o fi convocat careva, sau au auzit ei ca vin in vizita de lucru?…”… Ca sa fie sigur, l-a intrebat pe seful echipajului: “Ce-i acolo, o manifestatie de simpatie?”. “Nu, domnu’ presedinte, traiti! Imi pare rau sa va contrazic. E un lan de rapita!” “Ce japita, ba? Daca ar fi japita, corect trebuie sa spui un lan de japite! Parca esti fiica-mea!” “Nu japita, domnu presedinte, rapita! Ra-pi-ta! E o planta care face flori galbene si o folosesc americanii sa faca biogaz din ea, o pun la fermentat si…” ” Hai, ba, lasa-ma ca stiu! Cand eram eu comandant de vapor si … da’ ce discut eu cu tine? Mai avem mult, ca mi s-a facut sete?” conchise enervat ca galbenul de jos nu era o mare de pedelisti ci un lan de rapita…”Nu, domnu’ presedinte, imediat ajungem, in 17 minute”.

“Cand ma-ntorc, ma duc la fraierii aia de la Radio si le trag niste suturi in cur la toti, ca n-au organizat nici o manifestatie de simpatie pe teritoriul tarii  mele , cand ma duc eu in vizite…” asa gandi si se cufunda inapoi in visele in care el era liderul lumii si Putin cu presedintele Americii erau chelneri si-l serveau cu felurite bauturi, cu servetele albe atarnate pe antebrat…

Aristotel Pizdrintz incerca, cu mana tremuranda, sa bage cheia in lacasul yalei. De emotie, nu reusi de prima data, trase o injuratura: “Tu-ti mortii ma-tii de cotoarba, ai schimbat yala!”, scapa cheia jos, se apleca sa o ridice si dadu un cap zdravan in canatul usii. Casa scarii rasuna ca si cum ar fi scapat cineva un bostan copt pe palier. Vederea i se intuneca pret de cateva secunde, apoi intunericul se sparse in stelute verzi. Dupa ce durerea se mai domoli, mai incerca o data. Yala n-avea nimic, mainile lui nu erau bune. Deschise usa si, daca mai avusese o mica speranta ca domnu Costica se inselase sau intelesese gresit cine se mutase si de unde, aceasta i se risipi. Intra in hol. Holul, gol. Doar o cutie de carton, goala probabil, langa perete. Ii trase un sut cu sete, sa-si verse tristetea si disperarea ce urcau in el ca mercurul intr-un termometru, icni de durere. Cutia nu era goala. Se apleca si o deschise. In ea, o piesa de bronz, un trunchi de con strapuns pe interior pe care o cumparase el de la talcioc intr-o duminica, i s-a parut potrivita sa mestereasca o lampa cu picior pentru balcon, era buna pentru suport, ca-l tot batea Filomela la cap ca nu are lumina, seara. “Tu-ti lumina de pe mormantul ma-tii de ticaloasa! Intentionat ai lasat asta aici!” vorbi Aristotel cu o Filomela imaginara. Cu piciorul indurerat, schiopatand, lua camerele la rand. Dadu de perete usa dormitorului. Dormitorul, gol. Doar dreptunghiurile decolorate din spatiile unde fusesera corpurile de mobilier indicau ca acolo ar fi fost ceva. Singurul obiect casnic, covorul despartit la mijloc, in locul unde fusesera lipite paturile lor, o dara de praf cenusiu. “Ne desparte o dara de praf… rosti Aristotel. Iaca-ta-ma si poet, baga-mi-as p…la in ea de viata! Mi-a luat si toate hainele… Asta este!”

Se aseza pe covor. Se intinse pe spate, isi impreuna mainile sub cap si facu o recapitulare. “Deci. Filomela a venit acasa, alcoolista si japita, Filomela Pizdrintz, SOTIA MEA, a sunat la o firma de transport, a incarcat tot si a plecat. Unde a plecat? La ma-sa probabil. Buuun…” Brusc, isi aminti ceva, sari ca un arc in picioare si se buluci in usa de la sufragerie s-o rupa. In sufragerie, gol. Doar suportul de flori din lemn, al Filomelei. “Mi-a luat toate actele, nenorocita. O omor cand o prind” vorbi Pizdrintz cu un interlocutor nevazut. Ii trase un sut si suportului de flori, ghivecele zburara, unul sparse fereastra, celelalte se imprastiara pe jos, pamantul se risipi pe covor si pe parchet, radacinile albe, ca niste intestine il priveau cu repros. “Da-va-n puii mei!” Iesi. Se duse la baie. “Sper ca mi-a lasat veceul, nebuna”.

In baie, toate la locul lor. Moralul lui avu o usoara panta ascendenta. Nimic nu-i mai bun decat o baie, dupa orele din urma, care-i biciuisera nervii din plin. Isi scoase hainele, incet, cu grija si le analiza. Pantalonii sunt murdari de noroi pe manseta si in genunchi, de la cazaturile pe drumul dinspre Podireie. “Si eu, cum dracu’ oi fi ajuns acolo?” Sacoul botit. Camasa albastra, neagra la guler. Le agata in cuierul de pe usa. Observa halatul de baie. “Bine ca am in ce sa stau pana mi se usuca hainele.

Deschise robinetul de la dus si intra in cadita. Jetul de apa calduta i se paru ca o mangaiere. Piciorul cu care lovise cutia de carton era vanat si umflat. “O sa-mi treaca”, isi zise. Se sapuni febril, incercand sa nu uite nici un milimetru de piele necuratata. “Ce noapte!, gandi el, si toate din cauza Isabelei care neaparat voise sa “iasa la un bar”… Erau doar la “faza tatonarii” cum numea Lache acesta etapa din relatia cuiva. Ieseau impreuna la pranz si mancau la cate un fast food, Aristotel avand grija sa lase pachetul cu sendviciurile insipide ale Filomelei pe polita de la ghereta portarului. Nea Ilie, portarul institutiei, care vazuse multe la viata lui - se si lauda ca schimbase 6 sefi ( “sase sefi am schimbat domnu’ Pistrint, si sper sa mai schimb vreo doi, pana la penzie”, zicea el, facand cu ochiul ). Mergeau la cate un film sau la cumparaturi pentru casa; cateodata mainile lor se intalneau ca din intamplare pe cate un produs si atunci le lasau asa, lipite, pret de cateva secunde. Crezuse aceste emotii demult ingropate si avea acum revelatia ca le retraieste, nu asa clocotitor ca in adolescenta, parca, cumva mai profund… Ii batea inima cand o astepta; ii cumpara cele mai aiurite “atentii”: o portocala, o agenda de birou, o scrumiera mica de cristal, odata i-a luat un plic de popcorn nefacut, care trebuia pus in microunde. Isabela era casatorita si ea, avea si o fata. Dar asta nu era treaba lui. Isi facuse planul ca, peste o luna, vor reusi sa plece intr-un week end undeva, la munte. Tatonase terenul. Nu spusese nici nu, nici da, Isabela. Acum, de planul lui se alesese praful,  si de casa lui si de casnicia lui. Dintr-o aiureala a Filomelei. Lui Aristotel i se intuneca mintea cand isi amintea de situatia lui actuala. “Chiar asa de nebuna, n-o banuiam. Mi s-a parut mie suspecta, de o vreme incoace dar… ” Alunga gandurile si se bucura din plin de binefacea apei, a sapunului. Se freca atent cu buretele aspru de canepa, isi examina cu grija partile intime “sper ca nu m-am procopsit, desi in Podireie…” incercand sa-si aminteasca toate informatiile referitoare la semnele unei boli venerice, citite, auzite de la prieteni. Nu observa nimic. “Asta mi-ar mai lipsi, sa ma tin de pereti cand ma pis”. Apa calda, sapunul, mirosul de curatenie, aburii ce-l invaluiau ca-ntr-o ceata il inveselira. “In fine, bine ca sunt viu, mai departe, vedem. Cum zicea aia din Pe aripile vantului, Scarlet O’Hara? <la asta o sa ma gandesc maine>, asa si eu: la asta o sa ma gandesc maine. Se clati bine, se curata de sapun si se sapuni din nou, febril. Era prima data de multi ani incoace, din adolescenta poate, cand se bucura ca un copil de placerea de a se spala. In general, diminetile lui in baie erau cenusii, nici nu-si amintea de cand nu mai fusese constient ca se spala pe trup, ca are un trup. De obicei era grabit, pentru ca nu se putea smulge din somn. Apoi il enerva Filomela care din minut in minut, ciocanea in usa baii si striga, cu glasul ei pierit si pitigaiat: “Tutuuuu, intarziiii!!! Se raceste cafea-uaaa!”. “Caca-m-as in cafeaua ta!” zise Aristotel tare, acum, si izbucni in hohote de ras. “Acum n-o sa mai strigi <Tutuuu, se raceste cafeauaaaa!>. O sa-i spui lu’ ma-ta: <Mama, ti se racesc pastilele!>” si izbucni iar in ras. “In definitiv, ce e asa de rau sa fii singur? Ia mai da-le-n p..a mea de femei! Ca se poate si fara ele!” isi facu curaj. Lua apa in gura, o galgai si stopi jetul de la dus. “Sa invingem gravitatia” se gandi el. Se mai juca asa o vreme, ca un copil, descoperind bucuria de a fi singur, planuind cum o sa faca, o sa mearga la tribunal, o sa deschida proces de divort, el ramane cu apartamentul, ea cu mobila si cu ma-sa. Isi aminti ca nu are nici un act. “Parca am pe la birou niste duplicate” se autolinisti el. Se mai sapuni o data, isi dadu cu sampon, isi baga sapun peste tot si se freca si cu peria cu coada lunga pe spate. Asa ii invatate pedagogul Bulei la liceu, prima data cand se intalnise el cu dusul. Nu mai vazuse in viata lui asa ceva; acasa la ei se imbaiau in copaie. Mama incalzea apa, se spala tata-su, sambata seara, apoi, in aceiasi apa, “sa facem iconomie” cum se exprima al’ batran, se spala si el. Orice ar fi facut, oricat ar fi frecat cu sapunul cleios de rufe si cu carpa, mirosul lui taica-su ramanea imprimat in pielea lui, ca un invelis care-l strangea sa-l sufoce.

La liceu, intr-a noua, la internat - ca il trimisesera ai lui de-acasa, mai mult maica-sa, sa scape de bataile lu’ tata-su, il momise: “lasa, Albert, acolo o sa poti citi in voie”, descoperise pentru prima data splendoare si binefacerea apei care curge din stropitoare atarnata de o teava.  Numai maica-sa ii spunea Albert, pe lume… Il podidi asa o tristete sfasietoare, incat se aseza pe marginea caditei de dus si incepu sa planga ca un copil, cu hohote ce-i scuturau tot corpul. I se facu dor de maica-sa, nici nu-si amintea de cand nu-i daduse telefon. N-o suna pentru ca il intreba, invariabil: “maica, nu faceti si voi un copil, vi-l cresc io, numai voi sa-l faceti”. Ce sa-i raspunda? Ca Filomela e mai rece si mai uscata decat desertul Gobi, noaptea? Ca, decat sa se impreuneze cu ea, prefera, mai bine, sa… Acum va putea, in sfarsit, s-o sune, sa-i reproseze ca ea i-o bagase pe gat: “E fata buna, maica, e linistita, cuminte, va potriviti”. Uite ce bine se potrivisera; matracuca ii luase tot din casa si disparuse ca magaru-n ceata. Roti robinetele, sa se clateasca. Prin rapaitul apei, parca auzi soneria unui telefon. “E telefonul nostru, gandi el, adica, pardon, al meu. N-am vazut nici un telefon, mi l-a luat descreierata. Cred ca suna la baba Milka”. Baba Milka, vecina lor de bloc, batrana si cam surda, chemase pe unul de la telefoane si ii pusese sonerii peste tot, prin apartament, sa auda telefonul. N-o suna decat mos Cute si atunci tot blocul putea sa auda ce-i zice baba Milka. Cum ea nu auzea, repeta si spusele lui, sa fie sigura c-a inteles bine. Altfel, baba Milka, batrana de nu-i mai stia nimeni numarul anilor, statea toata ziua in geam si impletea la ceva infinit. Vara cu geamul deschis, cu perdeaua trasa la canatul geamului, iarna, dupa geam. Il astepta pe mos Cute care o vizita odata pe luna, ferches. Ce faceau ei doi, puteau doar presupune. Oricum vizitele lui erau prilej de amuzament. Cate unul mai obraznic, cand o vedea pe scara, o intreba in surdina: ” Vine mos Cute si te f..te? si baba Milka, abia urcand cate o treapta si odihnindu-se pret de cateva minunte, raspundea zambind: “Buna ziua. Daa. E frumos.” si fiecare se ducea in treaba lui. “Parca e totusi telefonul meu” si inchise robinetele, sa auda mai bine. Da, se auzea de undeva din apartamentul lui. Iesi cu spuma pe el si cu sapun in ochi si se opri sa-si dea seama unde ar putea sa fie telefonul. Aveau unul cu antena, fara fir, dracu’ stia pe unde-l pusese nebuna… Luindu-se dupa zgomot se apropie de sursa lui. Era in balcon, dupa raftul in care Filomela isi tinea borcanele ei cu te-miri-ce. Intra asa gol pusca in balcon, se piti sa nu depaseasca inaltimea balustradei si se cazni sa ajunga la telefon. Primul impuls a fost sa mature cu mana borcanele Filomelei. Se gandi ca tot el va trebuie sa curete, asa ca incerca sa-si strecoare mana printre borcane si sa apuce telefonul care suna necontenit, tremurand. Reusi sa-l apuce de antena si cand trase mana inapoi impinse cu cotul un borcan de compot de caise, acesta cazu pe gresie si se facu cioburi improscandu-l cu sirop cleios pe picioare. Se trase inapoi si calca intr-o aschie de sticla “Tu-ti grijania si parastasu cu borcanele tale, caca-m-as in ele!” exclama indurerat. Puse telefonul pe pervaz, isi ridica talpa si scoase ciobul. Sangele galgaia ca un izvoras de munte de sub pietre. Apasa tasta verde si se rasti:

- Alo, da!

- Buna, Aristo.

Dupa voce, parea sa fie Cristina, secretara lor. Cristina era o cuminte si o draguta, ea reusea sa mentina, in institutia lor, o oarecare atmosfera de “pace separata”, impacand pe toata lumea care iesea sifonata din biroul sefului, colportand informatii despre cand e bine sa intri la el la “convorbiri” si cand nu. Ea ii “scotea” cand erau plecati in oras, il mintea pe Beleşcoescu ca sunt “pe teren”, ii acoperea ca o mama grijulie si cauta sa descarce tensiunile inevitabile intr-un colectiv ca al lor, cu cativa angajati de valoare si 80% pilosi.

- Da, Cristina, tu esti?

- Eu sunt Aristo. Ce faci?

- Fac pe dracu ghem, ce sa fac? Am dormit in Podireie, nu stiu cum am ajuns acolo, n-am nici un act, nici bani, nimic, acasa am gasit gol, Filomela mi-a luat tot din casa si a disparut si m-am taiat intr-un ciob la picior! Asta fac!

 Cristina, cu felul ei intelept, il linisti.

- Lasa draga, ca le rezolvi tu cu calm. Bandajeaza-te. Spune-mi, ce-i spun lu’ Beleşcoescu, nu vii azi, nu?

- As veni, dar n-am haine, n-am nimic. Spune-i ca-s bolnav. O sa vin maine, cred. Te sun de dimineata si-ti spun.

- Daca ai nevoie de ceva, stii unde sa suni.

- Pai as avea nevoie de prea multe. In primul rand, ar trebui sa-mi anulez cardurile si nu am numerele de telefon. Precis mi le-a devalizat cine mi le-a luat. Apoi, am nevoie de niste bani.

In timp ce el vorbea la telefon si gesticula, uitase ca e gol, langa piciorul lui se facuse o balta de sange si in balcoanele de peste strada, cele de mai sus din care se vedea perfect in balconul lui si la geamuri se ivisera vreo cativa cetateni si cetatene.

-Ba! Exchibitionistu’ dracului! Du-te, ba, in casa! Aloo! Nebunule! Ce stai ba, gol, in balcon, crezi ca esti Adonis? Si, intre ei: “O fi nebun, mai bine chemam salvarea. Bai, Grigore, care-i numarul ba, de la apelul de urgenta?” “Nu mai stiu, ca l-au schimbat astia, futu-i. Parca 221. Ia suna ba, nea Grigore, sa vina sa-l ia pe nebun de-acolo, sta despuiat in fata copiilor!” Nu era nici un copil la ferestre si nici in balcon, dar ideea ca un copil ar putea asista la asemenea priveliste era de natura sa sensibilizeze spiritele si asa incinse. Din cauza multimii adunate la geamuri si balcoane se oprira si trecatorii si uitandu-se-n sus, intrebau: “Ce e dom’le, ce s-a-ntamplat?” Multimea se strangea, devenea din ce in ce mai mare si mai zumzaitoare. “E unul pe bloc, in pielea goala, vrea sa se-arunce” zise o voce. “Sunati careva la pompieri, asta ne mai trebuie acum, mortaciune pe strada noastra”, zise un altul. “Hai sa incercam sa-l convingem sa renunte”, zise un altul.

Aristotel dadea in continuare, indicatii, la telefon, Cristinei, preocupat, si nu observa multimea de gura-casca ce se adunase in fata blocului si comunica prin semne sau racnete cu cei de la ferestre si balcoanele de peste drum.

“Ce face, individu’?” intreba, prin gesturi, un cetatean ce spunea ca fusese politist. Acuma era pensionar, dar sangele de politist nu se schimba. “Poate militian”, rosti o voce din multime si cativa izbucnira in ras. “Tot dracu ala”, zise un altul. Cei de peste drum faceau semne la cap, la ureche. “Se spanzura”, concluzionara unii. “Dom’le, sa vina cineva! Autoritatile, primarul, functionarii de-i platim din banii nostri ce mama dracului fac? Lasa cetatenii prada depresiei? Ii lasa sa moara? Asta-i sistemul, domn’e, te distrug la nervi si te lasa sa mori! Uite, nu vine nimeni! Unde e politia, si salvarea? Daca era rostu’ de vreo amenda demult erau aici!” rostira alte voci.

Cineva suna la apelul de urgenta, in timp ce Aristotel inca vorbea la telefon, aparura si Salvarea si Pompierii si Politia. Acoperindu-si goliciunea, auzind larma si sirene, Aristotel se apropie de marginea balustradei, sa vada ce se-ntampla.

- Uite-l! Se arunca! Isuse mare! O sa cada pe noi, exclamara cateva voci din multime.

_ Ba, omule, nu merita ba, sa mori! striga un betiv agitand o sticla de votca aproape goala. Viata e frumoasa, daca stii s-o traiesti! Un politist ii trase un baston in cap “Cara-te, bai betivule de-aici! Te-ai gasit, tu, mare filozof. Nu vezi ca avem o situatie de urgenta? Hai, caramba!”

Multimea murmura: ” Ce dai, dom’le in el? Ce? Suntem ca la comunisti, sa bati lumea fara motiv? Lasa-l in pace, sa-si esprime si el opinia!”  Dintr-o portavoce se auzi un glas hotarat: “Domnule! Va rugam sa ramaneti unde sunteti sau sa intrati in incinta apartamentului. Un coleg al nostru vine spre dumneavoastra, si ii veti spune ce anume va nemultumeste. Este colegul nostru, Vasile Birau. Ne auziti? Faceti cu mana, daca da, sau fluturati ceva”. Nici un raspuns. Intr-adevar, un angajat al Fortelor Speciale urca pe scara telescopata de pompieri si ajunsese aproape de etajul trei, sub balconul lui Pizdrintz. Aristotel intrase in casa si inchisese usa de la balcon, era sub dus, isi continua baia, bucuros ca transmisese o parte din griji si din sarcini Cristinei, indatoritoare, care promisese sa sune la banci sa blocheze conturile, si la Politie la Evidenta Populatiei, sa afle ce acte ii trebuie lui Aristotel sa-si faca alta carte de identitate. Bucuros ca a rezolvat o parte dintre probleme, incepu sa fredoneze o melodie care-i placea lui, pe care o auzise la birou, o ascultau toti, amuzandu-se si tot auzind-o, i se intiparisera versurile in memorie.

 ”Ma iubeste femeile/

 Si e moarte dupe mine/

Toata ziua imi sade pe cap/

Nu stiu ce sa fac ca sa scap”

In timp ce fredona, se trezi ca un individ se napusteste peste el sub dus, ii rasuceste mainile la spate, ii pune catuse, il taraste pe hol de sub dus smulge halatul din cuier si-l inveleste “Pastele ma-tii de imoral! Te exchibitionezi prin balcoane, hai?” zise individul uscativ, negricios, cu ochi crunti si-i arse una dupa ceafa. “Ia hai mata la Sectie, sa te racorim nitel”. In spatele lui, un altul, mai bondoc, nadusit tot de efort, remarca;” Ba, Vasile, vezi ca sangereaza, ba. Ia uite-te la picioarele lui, poate si-a taiat venele de la inghinare, ba!” Vasile il apuca ca pe un sac de mijloc, il rasturna ca pe un snop de coceni de porumb pe spate si ii examina picioarele. “Asta e treaba lu’ sanitari, ba colega. Ce naiba ma manipulezi sa ma uit io in curu lu eshibitionistu’ asta? N-are nimic, da-l in ma-sa de poponar. Ba, esti poponar, sau ce?”

De surpriza, Aristotel Pizdrintz nu putea articula nici un sunet. I se parea ca e intr-un vis. Nu se putea ca lui sa i se intampla asa ceva. Revenindu-si din surpriza, ingaima:

- Nu puteti sa dati buzna asa in casa mea. Aici e proprietate privata. Ati incalcat legea proprietatii private. Si va mai adresati si injurios. 

- Iti dau eu niste private, ba, petofilule, de nu le poti duce! Hai, echiparea, legitimarea, ca nu te ducem asa la Sectie, ca pe-o cocota! Ii scoase catusele si ii arunca hainele, uitandu-se atent cum se imbraca Pizdrintz. “I-o fi trimis nebuna de Filomela, sa ma aresteze. Doamne, da ce-am facut?” isi zise in gand si tare: “Domnilor, orice reclamatie ati primit, in primul rand mi-ati incalcat dreptul la proprietate si la intimitate si e un abuz!” rosti el, neconvins.

- In primul rand ca am intrat prin balconul care era deschis si in care te-ai espus dumneata in vazul oprobriului public fara rusine elementara si cu drepturile, mai vedem noi. Hai! Ca suntem in esercitiu’ functiunii, n-avem timp de povesti! Povesti o sa scrii dumneata la sectie, rosti negriciosul stapan pe situatie si multumit ca “rezolvasera cazu’” din punctul lui de vedere.

Celalalt, mai bondoc, nu parea asa de convins. Parca auzise el ceva, la cursurile la care fusese la Constanta, despre “deuntologie” - ce-o fi aia -? si ca nu aveau dreptul sa-i abuzeze pe cetateni, chiar daca erau aparenti infractori. Incerca sa-i dea un ghiont negriciosului si sa-i atraga atentia ca domnul asta cunoaste legea. Ii spuse soptit: “Ba, Vasile, daca-i o confuzie, ba? Vezi ca asta stie procedurili, tu l-ai auzit? Vezi sa n-o sfeclim!”.

- Hai, ba, lasa-ma-n pace, stiu eu ce fac. Tu n-ai esperienta mea! O sa te convingi la sectie, ca se confirma!

Ce urma sa se confirme, nu stia nimeni. Iesira pe usa, Pizdrintz o inchise cu cheia si o baga in buzunar, imbracat in costumul lui mototolit si murdar. Cand iesira din scara blocului si il bagara in duba politiei, multimea vocifera: “Bine ca l-au prins, ba! Ia uite ce fata de nebun are! Ba, duceti-l la nebuni! I-o-te ca am criticat degeaba instituţiili statului, organul si-a facut datoria!”, striga, exaltat, fostul militian. Politistii intrara si ei in masina si, cu sirena pusa, se indreptara spre sectie.

(va urma)

In harmalaia produsa de caderea Filomelei, printre mesenii ridicati si imbulzindu-se sa vada ce s-a intamplat, sa dea sfaturi sau sa-si dea cu parerea, Aristotel Pizdrintz, aruncandu-si privirile in toate partile, temator sa nu-l recunoasca cineva, iesi ferit din barul Flamingo, cu inima ”galopand”  ca un cal scapat din frau. Pasi in aerul racoros al serii, inteti mersul, luind-o la intamplare, pe strazi necunoscute. “Deci Filomela mea umbla prin carciumi… Oare m-o fi vazut? … Auzi, sa bea ea, femeie serioasa, maritata, sa cada sub masa! … Doamne, ce ti-am facut eu ca n-am noroc? ‘Tu-ti cristosu ma-tii de viata!…” Pe Isabela, iubita lui, o lasase acolo. Aruncase 500 de mii pe masa, pentru consumatie si iesise fara sa gandeasca. Impartit intre vinovatie, jena si frica, isi alunga din minte gandul la Filomela. “Da-o-n pizda ma-sii! Alcoolista dracului! Asta-mi mai lipsea mie! O nevasta alcoolica! Gata! Plec de-acasa!” isi zise el furios. Unde avea sa plece, nu stia. Asa, in lume avea sa plece. Balaganind din maini si vorbind singur, intra pe o strada pietruita. Din cladirile cu usa din strada razbatea muzica, larma de glasuri, rasete. Intra la intamplare. Era un bar cu program de strep tease. Trei femei, tinere - cand se apropie si se uita mai bine, vazu ca sunt niste copile - se unduiau in ritmul unei muzici numai de ele auzite. Pielea le lucea in lumina difuza, parca ar fi fost statui miscatoare din aur. In multimea de gura-casca il zari pe Postolache, colegul lui. Lache  - cum ii ziceau colegii - era craiul institutiei lor si nu numai. Era un tip de treaba, saritor, priceput sa dea sfaturi, gata oricand sa-ti faca un serviciu fara sa-ti ceara ceva in schimb. Nici o femeie, maritata sau nu, nu scapase de curtea lui asidua. Stia ce le place femeilor sa auda, si mai ales stia ce placeri ascunse au. Despre ele, le soptea la ureche si ele radeau nechezat, dandu-si capul pe spate. Stia sa spuna cele mai porcoase bancuri cu aerul ca povesteste un film. Era indispensabil la petrecerile ad hoc de la birou si stia toate barurile din oras. Desi n-ai fi zis ca fizicul il ajuta, fiind mai degraba un clown decat un craidon, bondoc, cu burta, negricios, cu chelie la cei 42 de ani ai sai, cu niste ochi negri ca doua boabe de piper infipti de-o parte si de alta unui nas acvilin, subtire, tocmai ca acest fizic de Pacalici le transmitea femeilor incredere.

- Salutare, Aristo!!!! O-ho-ho! Ai intrat si tu in lumea buna!!!… il intampina Postolache.

- Ti-am auzit rasul de-afara… glumi Pizdrintz. E faina atmosfera pe-aici. Societate selecta, completa el.

- Da. Distinsa, zise Lache. Curve, pesti, drogati, pederasti, pedofili, transsexuali, libidinosi. Si rase cu rasul lui galgait, cu rotocoale.

- Si tu ce cauti intr-o asemenea companie? se mira Pizdrintz.

- Studiez fenomenul uman, ba! Omul e cel mai al dracului animal, Aristo. Nici un animal nu face ce face omul - la sex ma refer. Societatea umana se bazeaza pe viciu si pe placeri ascunse, asta e concluzia mea. Omul este lenes, ticalos, las si pervers. Doar sa aiba ocazia, sa aiba conditii propice si se manifesta in plenitudinea ticalosiei lui.

- Lasa, Veniamin, nu e chiar asa. Veniamin era celalalt nume al lui Postolache, dar nimeni nu parea sa-l stie; toti il numeau Lache. Numai limbricul de Pizdrintz (gandi Postolache) isi amintise de acest nume al lui, drag, secret, pe care il ferea cat putea de “contaminarea” cu gurile cunostintelor.

- Zi-mi Lache.  Asa ma stie lumea. Sunt o lichea si ma numesc Lache. O lichea simpatica, desigur.

- Supralicitezi si tu. Nu esti lichea deloc, mie nu mi se pare…

- Hai sa bem si sa le bagam lu’ dive ceva in chiloti, ca de-aia suntem aici, nu? Eu as prefera sa le bag altceva, dar ele asteapta doar bani, rase Postolache. Hai sa te initiez, ca pari novice pe-aci.

Cei doi se asezara intr-un separeu semideschis. Asa era realizat barul, ca un hemiciclu cu scena in centru. In jur, mese, femei frumoase, elegante, in toalete lucitoare, barbati de toate felurile, toata lumea parea sa se miste dansand. Atmosfera miroase a fum de tigara amestecat cu parfum delicat si cu nunate aspre de after shave. Mesele sunt joase, circulare iar canapelele “invelesc” jumatate din masa. Se asezara. Un chelner profesionalizat pana la efasare, cu gesturi masurate, ca un robot, le lua comanda, in 30 de secunde aparu cu paharele felurite, le aseza pe masa. De comandat, comandase Postolache.

- Lasa, Aristo, aici eu sunt Maestrul. Ce vant te-aduce in bolgia mea?

- Nu stiu nici eu ce vant m-a adus… Vantul turbarii…

- Ce-i cu tine? Ce esti asa constipat? Uite ce de ‘bucatele” sunt aici! Bea, priveste, ravneste, apuca, petrece! Viata e, totusi, frumoasa! Asta e viata care-mi place mie! Nimic nu-mi poate tulbura bucuria de a trai! Cat sunt sanatos si am bani, petrec!

Prin semiobscuritate se strecura pana la masa lor o fetiscana. Dadu buna seara, arunca ocheade amandurora si se aseza langa Pizdrintz.

- Te-a ochit ca esti nou, ii sopti Postolache. Ia-i ceva de baut.

Fastacit, Aristotel Pizdrintz nu stiu ce sa faca.

- Ce sa-i iau?

- Zi-i sa-si ia ceva, ce vrea ea. Stie ea ce vrea, rase Lache cu subinteles.

- Comanda-ti ceva, ii spuse sfios Aristotel fetei. Cum te cheama? Sa facem cunostinta. Aristotel, intinse el mana.

- Metafizica, rosti fata si izbucni in ras.

- Asta e numele ei de scena, rase Lache. E desteapta curvistina. Auzi, “Metafizica”. Aristotel si Metafizica lui! Suntem in plina Grecie antica! Acus apare si Socrate! si rase galgait.

Pizdrintz se fastaci, impresionat de istetimea fetei.

- Ce cauti aici?

- Dar tu ce cauti aici? ii intoarse fata intrebarea. Fiecare cauta ce-i lipseste. Fericirea. Caut fericirea. Asta e meseria mea, cautator de fericire. Tu ce meserie ai?

Pizdrintz se gandi daca sa-i spuna adevarul, se uita incurcat spre Lache.

- E nefericit! Asta e meseria lui! Aristotel Pizdrintz, de profesie “nefericit”! izbucni Lache. Suntem pasageri ai Corabiei Nebunilor si mergem spre Nicaieri! Sau spre Pierzanie! Ce zici, frumoaso, care e destinatia calatoriei noastre?

- Moartea, rosti fata serios. Ii sosise sampania. Cu ochii mijiti, intredeschisi, ca ai unei pisici care toarce fericita, sorbi incet din pahar, il cobori, intinse aratatorul in sampanie, il linse incet, rotunjindu-si buzele rozalii in jurul degetului, uitandu-se fix in ochii lui Lache, il mai inmuie o data si ii desena buzele lui Aristotel, uitandu-se in ochii lui.

Aristotel simti un fior de foc trecandu-i prin sira spinarii. Il invada brusc o dorinta salbateca sa-si cufunde ovalul fetei in chipul angelic al acestei fete enigmatice, atat de stapana pe ea, sa-i striveasca buzele cu dintii lui, sa o lipeasca de el sa treaca prin ea. Era atat de frumoasa incat ti se facea rau privind-o, ameteai. Simti o dorinta arzatoare urcand in el cum urca seva in copaci, primavara. Da, in bratele aceastei zeite cu chip de papusa, moartea ar fi putut parea o izbavire, e eliberare.

- Papusa, cum e numele tau? interveni Lache, simtind ca aerul dintre ei se incinge. Sa stim cum sa te alintam, nu de alta.

- Magda. De la Magdalena. Mi-a pus mama un nume predestinat. De profesie, visatoare, zambi ea.

- Si la ce visezi, tu, Magda? o urmari atent Lache, cu ochii lui hipnotici.

- Visez, ca toata lumea, la fericire. O fericire domestica, simpla.

- Si aici e izvorul fericirii tale? Aici crezi tu ca vei gasi fericirea la care visezi? Printre ratati ca mine? Si ca asta care se topeste?, arata cu capul inspre Pizdrintz. Printre ticalosii astia care viseaza doar pi…, sa-si piarda mintile, sa uite de ei?

- Ca sa ajungi in Paradis, trebuie sa treci prin Purgatoriu, nu? rosti incet, cu privirea pierduta intr-o lume numai de ea stiuta, Magda.

 Raspunsul ei ii cufunda pe amandoi, dintr-o data, in realitatea vietilor lor de zi cu zi. Aristotel isi aminti de Filomela, de Isabela, de serviciul lui pe care-l detesta, de seful lui imbecil si analfabet care-l tortura cu agramatismele si imfatuarea lui in fiecare zi, de copilaria lui chinuita, cu un tata betiv si o mama apatica, de straduinta lui de a “reusi in viata” esuata, se pare… Chiar! Pentru ce traia el? Care era visul lui secret? Cand era copil si adolescent, citea cu nesat, zile si nopti in sir, ascuns in podul casei, sa nu-l prinda tata-su. Tata-su ura cartile. “In carti sunt numai prostii care tulbura mintile!” decretase el. I le lua si i le arunca in foc sau i le rupea smulgand cu furie pagini din ele si mototolindu-le apoi, cu ochii lucind de ura. De ce ura taica-su cartile, nu a inteles niciodata. Nu avea nici o relatie cu el, erau doi straini care se urau reciproc si erau obligati sa traiasca in aceeasi casa. Nu avea putere, dar cu siguranta, l-ar fi batut pe taica-su, daca ar fi avut-o. Asa ca scenele violente in care il dadea pe taica-su cu capul de pereti pana nu mai sufla se petreceau in mintea lui. Poate de-aia erau cartile periculoase? Pentru ca deschideau in minte lumi altfel imposibile? Frustrat si nefericit, invatase, invatase cu o ambitie oarba, sa fie “cel mai bun”. Fusese premiant dintr-a-ntaia pana terminase liceul si bursier de excelenta la facultate. Traia prin carti, respira prin ele, iubea prin ele, murea si reinvia prin ele. Viata reala nu-l interesa in mare masura, se uita la ea, chiar si la filmul propriei vieti, ca la un film. A! Si filmele! Le descoperise inca de mic. La inceput mergea la matineu, la filmele documentare si la cele animate. Ii dadea maica-sa, in surprinzatoarele ei crize de iesire din apatie, duminica, 2 lei si 50 de bani, atat costa un bilet. Dupa ce a mers la scoala, a aflat ca se pot castiga bani in diverse feluri. Le scria temele colegilor contra cost. Vindea timbrele din colectia lu’ tata-su sau borcanele din camara mamei. Arunca la gunoi continutul si-l ingropa apoi - dulceata sau ce era in ele - vindea borcanele si sticlele si se ducea la filme, dupa ce iesea de la scoala. Le vedea de 7 de 8 ori. Intra in racoarea intunecoasa a salii, din caldura si lumina de afara si parca ar fi pasit pe un alt taram. Mirosul de transpiratie amestecat cu praf, podelele salii, din lemn innegrit de atatia pasi, scaunele plusate, lucioase  de jeg lustruit pe manere si marginea superioara a spatarului, scaune rabatabile pe care le puteai legana cu picioarele, daca nu te prindea scorpia de tanti Elvira, o femeie despre a carei infatisare nu puteai spune nimic pentru ca avea o masca groasa de farduri felurit colorate pe chip (unii ziceau ca a “dat la teatru” 15 ani la rand si pentru ca nu reusea sa devina actrita, se facuse macar taxatoare ca sa poata vedea in voie filmele in care nu apucase sa joace)… tot acest decor mirosind a lume neexplorata, a posibilitate si a vis, care semana cu cel in care se afla, il transporta pe Aristotel inapoi, in barul intesat de fum. Isi indrepta privirea spre Magda, atat de fragila, cu aparenta ei de inger, incat nu puteai sa nu te-ntrebi ce cauta acolo, in acel loc de pierzanie. Era la fel de nepotrivita cu acel bar cum se simtea si Aristotel.

- Esti angajata aici?

- Da. De trei ani. Sunt studenta la matematica si noaptea sunt animatoare aici. Chipul meu atrage clienti.

- Animatoare, pe dracu, exploda Lache. Las’ ca stiu eu ce animezi tu… Mi-a povestit Ciocan. Cred ca-l stii pe Ciocan, nu?

La auzul numelui, pe chipul ingeresc al Magdei trecu o umbra intunecata, ca o parere. Suficient cat s-o zareasca Aristotel.

- Lache, tu esti cam necioplit ma. Ce-ai cu fata? Magda, te rog sa accepti scuzele mele. Lache, cere-ti scuze, nu fi marlan.

- Cand o sa vezi cat costa sampania pe care te-a pus mata asta s-o lingi de pe degetelul ei, o sa-ti ceri tu scuze de la chelner. Este, domnisoara animatoare care animeaza obiecte inanimate?

Magda deveni dintr-o data grava. Lua o mina distanta si glaciala si rosti cu o alta voce, parca venita de undeva dintr-o cutie metalica, aflata in capul ei:

- Sa inteleg ca domnii nu mai doresc sa le tin companie. Va multumesc pentru alegerea dumneavoastra, ati fost foarte amabili. Va doresc distractie placuta, o noapte minunata si va mai astept pe la noi.

Dupa ce recita mecanic aceste cuvinte, se ridica zambind profesional, ridicand doar colturile gurii si invaluindu-l pa Lache intr-un nor de gheata si se indeparta, facandu-i din cap semn discret chelnerului.

Arostotel se apleca inspre Lache:

- Ce-ai avut mai cu fata? Ce-ti veni?

- Nu fi fraier! Ai idee cat costa o conversatie de o ora cu o matracuca din asta unsa cu toate alifiile? Mai bine vorbim noi doi si ne platim intre noi. Astea-s numa cu vrajeala, nu ai voie sa le atingi si nici n-ai acces intre picioarele lor. Decat daca negociezi cu pestele pe bani adevarati.

Lui Aristotel  ii veni o idee. Se ridica brusc de la masa fara sa-i spuna nici o vorba lui Lache si se duse in spatele barului. Vorbi acolo cu cineva. Acesta ii deschise o usa in spatele barului si Aristotel Pizdrintz disparu de parca n-ar fi fost niciodata acolo. Doar Lache, vorbind singur cateva momente isi mai aminti de prezenta acestuia, pe care o uita si el, invaluit de privirile unei alte animatoare, ceva mai “coapta” care se asezase la masa lui.

…………………………………………………………………………………………………………………………….

Un ceas suna undeva, spargand aerul in aschii ascutite. O mana se intinde sa-l apuce, o mana obisnuita cu gestul incat e deja un mecanism precis. Nu-l gaseste. Nu e pe noptiera unde era de obicei. Nici noptiera nu este. Aristotel de ridica speriat, se uita in jur, se sperie si mai tare, sare in picioare, isi vede propria goliciune si se infioara. Incearca sa-si dea seama unde se afla. E intr- o camera veche, undeva. E zugravita intr-un albastru decolorat cu desene trasate cu rolul, aurii, sterse si ele. Din loc in loc, zugraveala e coscovita si iveste alte generatii de zugraveli: portocalii, rosii, albe, verzi. Se apropie de fereastra. O acopera o perdea verde, din catifea rarita imbibata cu praf. Cand o misca, praful se straneste si joaca in razele care taie oblic parasitura de camera. Fereastra da inspre o curte interioara, cu case cu un cat de jur imprejur si cu un balcon de lemn nevospsit, innegrit de ploi. Din loc in loc usi vopsite in cele mai bizare culori, ferestre la care rad muscate rosii cu perdele cusute cu mana, cu cusaturi inflorate, sarme cu rufe puse la uscat, de o curatenie indoielnica. “Unde dracu sunt?” incerca sa-si aminteasca Aristotel. Nu-i venea nimic in minte. Isi trase repede hainele pe el, se cauta in buzunare. In afara de ceas, nimic. Nimic, nici portofel, nici un act, nici un ban. “Fain isi zise. Sper ca sunt in oras, in tara, pe Pamant, incerca el sa-si faca putin curaj. Bine ca sunt viu”… Arunca o privire grabita prin incapere. Un scrin cu sertarele fara manere, le trase pe rand, in speranta ca printr-o minune isi gaseste actele macar. Nimic. Maruntisuri femeiesti, niste fotografii in sepia ingalbenite, in care zambesc zambind de circumstanta perechi sau familii intregi cu cate trei generatii insirate pe randuri, cei mici in fata, cei batrani in spate… chitante, biletele, cuie. Inchise sertarele. Se uita sub patul in care dormise, cu lenjeria movulie brazdata de griu-ri, murdara. “Uecs!” exclama infiorandu-se Aristotel. Nu-si amintea cum ajunsese aici.

Mai arunca o privire in jur si iesi pe usa. Era in balconul pe care-l zarise pe fereastra, balcon ce imprejmuia intregul etaj. La cativa metri spre scara, o baba dormita intr-un balansoar intre paturi. Aristotel tusi sa-i atraga atentia.

- Buna dimineata, maico! rosti el cand baba deschise ochii si il privi cu niste ochi ce pareau sa stie toate secretele lumii.

- Buna, buna, molfai babuta dintre incretiturile din jurul gurii stirbe.

- Daca esti buna, maico, unde sunt eu aicea? Apoi, vazand neintelegerea din ochii babei, lamuri: In ce loc din oras sunt?

 Baba, lamurita ii molfai surazand:

- Esti in Podireie. Orasul e mai departe.

Lui Aristotel i se inmuiara picioarele. Cum naiba ajunsese aici? Isi bause si mintile… Ii multumi babei, saluta, cobori scariel, iesi din darapanatura si se trezi pe o strada strajuita de bordeie acoperite unele cu stuf, altele cu sindrila, altele cu carton asfaltat, unde misunau cainii si felurite pasari domestice. Mergand repejor, saluta barbatii iesiti in izmene pe prispele bordeielor, treziti de zapaitul cainilor. “Cine-i acolo, ba?” se auzea cate o voce muiereasca. “Unu’ care a nimerit la Podireie” raspundea barbatul si amandoi radeau sonor, printre latraturile cainilor. “Incotro e orasul?” intreba Aristotel pe unul care-i paru mai omenos. “Tot drept, pana iesi dintre casi, si p-orma tii la dreapta pe langa calea ferata” ii raspunse omul cu zambet. “Cam ai de mers, domnucule!” mai zise omul. Intr-adevar, Aristotel merse infrigurat, in costumul lui cel bun si cu pantofii cu cioc pe drumul desfundat, cu pietroaie si gropi de la carutele si tractoarele care circulau prin zona. Pe la jumatatea drumului il depasira doi biciclisti razand in hohote: “I-o-te! Inca unul care a vizitat Podireiele! Ha! Ha! Cum a fost domnisorule la stabeliment? Te-ai usurat? Sau te-au usurat ciocanarii?…” striga unul fara sa astepte raspuns. Pe la 10 ajunse in oras. Ar fi vrut sa ia un taxiu, murdar cum era si obosit, dar nu avea nici un ban, asa ca se osteni sa ajunga pe jos, pe aleile laturalnice dintre blocuri, prefacandu-se ca nu intelege si nu vede privirile curioase ale trecatorilor. Poate nici nu-l privea nimeni, dar lui asa i se parea, ca toata lumea se uita la el dezaprobator si stie pe unde a umblat. Urca scara blocului ca un hot.

Usa inchisa, chei nu are. Se gandi daca sa sparga usa. Apoi isi aminti ca lasase o cheie la administrator, pentru orice eventualitate, in caz de “ceva”, asa se exprimase domnul Costica. Cobori, suna. Domnu Costica isi ivi fata de soricel curios in deschizatura usii tinuta de lant. Inchise, scoase lantul, deschise usa. “Sa traiti domnu Pistrint. Ati venit sa va luati ramas bun?”

-De ce sa-mi iau ramas bun, domnu Costica? il fulgera pe Aristotel in moalele capului.

- Pai venira oamenii de-i trimisasi dumneata, de la ora patru venira, au carat mobila, tot, aveau actele dumneavoastra, tot, cheile, tot. Cruce de aur! exclama domnu Costica, nu i-ai trimis dumneata? Nu v-ati mutat? ii veni lui Costica o idee vazand chipul disperat al lui Pizdrintz…

- Lasa domnu Costica, o lamuresc eu, da-mi cheia fii bun. “Oare Filomela n-o fi ajuns acasa?”  gandi Aristotel, inhata cheia din mana lui Costica si urca scarile cu moartea in suflet.

(va urma)

Întrerup, deocamdată, şirul poveştii, dar voi reveni după aceste zile care ar trebui să fie zile de meditaţie întru curăţia sufletului şi trupului…

Dar cum noi suntem spirite balcanice - poate cei mai dionisiaci dintre balcanici, dacă pot să spun aşa - noi sărbătorim moartea şi Învierea Domnului nostru cu gândul la cele lumeşti, la îndestulare şi cu o voie bună cel puţin nefirească…

Nu ştiu dacă e bine sau dacă e rău. Poate jubilaţia în faţa morţii - văzută în întreg folclorul nostru arhaic drept Trecere sau chiar Nunta cu veşnicia - vine dintr-o mai profundă cunoaştere a tainelor vieţii…

Iisus Hristos s-a suit cu bună ştiinţă pe cruce pentru a cunoaşte în esenţă “starea de om”. Dumnezeu însuşi s-a cuibărit în pântecul Femeii ca s-o cunoască în starea ei purificată, aceea de mamă. Ne-a lăsat învăţături şi pilde. Ne amintim de ele doar când suntem căzuţi sub destin. Ne-a spus să ne iubim aproapele ca pe noi înşine, dar, oare, pe noi ne iubim? Ne-a spus să întoarcem celălalt obraz, dar, oare, nu sărim noi primii la bătaie? Ne-a spus să lăsăm copiii să meargă la El, dar oaere nu-i îndepărtăm noi sistematic de biserică, prin toate faptele noastre şi prin dezinteresul pentru suflet? Oare nu suntem obsedaţi de A AVEA şi ne gândim atât de rar la A FI, doar când suntem în primejdie?

Dacă toate în lumea acesta, toate cele supuse ordinii umane se surpă, se coşcovesc şi se răsfiră, dacă preţuim atât de puţin divinitatea, încât ea nici nu mai reprezintă un reper, iată, vine, în fiecare an, odată cu prima lună plină din primăvară, prilejul de a Învia. De a găsi în noi acea forţă tainică peste care tot îngrămădim obiecte şi fapte urâte, de a izbândi. De a reuşi să fim Lumină din Lumină.

Pentru că, orice am crede, asta suntem. Frânturi de dumnezeire.

Vă spun acum, Hristos a Înviat! şi vă doresc să vă bucuraţi de bucate, de prieteni, de poveşti, de toţi ai casei şi de cei veniţi, să fiţi buni şi să vă luaţi Lumină!

P.S. După sărbătoare mă întorc la Filomela. (Am “scris” în cap zilele acestea, vă asigur că nu vă veţi plictisi).

Vă mulţumesc tuturor, din suflet, pentru urări şi pentru faptul că îmi acordaţi încrederea voastră.

(continuare)

Răcoarea serii era străbătută ici-colo de lătratul intermitent al unor câini de curte, câini care latră hotărât şi de cârcâitul speriat al câte unei găini. În mahalaua Sicofanţilor, seara are miros de lapte afumat, de mujdei de usturoi şi de ceapă prăjită. Până la lăsarea nopţii, parcă fiecare minut coboară scara întunericului cu o treaptă. Nea Ghiţă, alergând după porc pe uliţă, îşi pierdu un şlap, călcă strâmb pe-o piatră rotundă, îşi suci glezna  şi-şi pierdu echilibrul prăvălindu-se cu bufnitură în praful de-l înconjura ca o aură.

- ‘Tu-ţi naşterea şi încreţirea mă-tii de umflat! De nu te fac eu io grătare în seara asta, să nu-mi zici mie Ghiţă! Aliu-valiu! Picioru’ meu! Titiiii!!! Grijania şi anafura cui te-o făcut!

Nea Titi, auzind zarvă şi mai ales numele lui strigat prin fereastra dinspre curte pe care o ţinea veşnic deschisă -  ori, dacă era iarnă, cu perdeluţa scoasă din cui să vadă cine mai trece pe uliţă -, îşi luă în viteză tenişii lui ferfeniţiţi, încălţaţi numai pe vârful piciorului şi se repezi pe scări. Nea Titi avea casă chivernisită, cu patru camere bune, în două dintre ele nu stătea nimeni. Numai în cele dispre curte se mutase el cu coana Vetuţa de când ieşise la pensie.

- Adică pentru ce am muncit io, toată viaţa? Să stau în chichineaţa aia din fundu curţii? a exclamat el la “şedinţa” obişnuită de vinerea de la “nonstop”, unde bea “jamăici la botul calului” împreună cu alţi pensionari în timp ce puneau ţara la cale. “Adică nu merit eu atâta lucru (adică să stea în casă, ca oamenii) după ce mi-am bătut 35 de ani şperlă-n c…r prin stepă, să le facem conducte şi să le dăm gaz acuma la ioropeni? Stau şi eu după normele ioropene. Numa baie mai trebuie să-mi fac!” Asta era singura neîmplinire a lui nea Titi. Îşi făcea baie zilnic într-un lighean mare, verde, rotund ca un ciubăr, pe care i-l căra coana Vetuţa în casă, lăsa perdeaua, punea apă fierbinte din cazanul care dormita permanent pe plită, adăuga apă rece din găleata de tablă, o verifica cu cotul până o potrivea din fierbinţeală - numai bună - şi-l striga pe nea Titi: “Titiii!!!! Titiiii! Da matale nu mai termini odată cu poveştile? … Hai că ţi se răceşte BAIA!!!”

Nea Titi când auzea de baie, lăsa tot. Nimic nu-i plăcea mai mult decât să adaste despuiat în apa călduţă, mirosind a flori de câmp şi a ce-i mai punea coana Vetuţa în ea “să miroasă frumos”. Uneori se “prindea” sforăind şi, trezindu-se, îşi dădea seama că apa e rece demult. Se învelea repede în prosoapele care-l aşteptau, împăturite “ca la otel”, pe scăunelul de lângă cădiţă şi apoi fugea în cealaltă cameră, la televizor, să vadă “ce-au mai făcut ăştia”. Urmărea ştirile cu sfinţenie, ştia mai bine decât orice analist politic încotro “bate” fiecare politician, în ce gaşcă e, ce avere are şi ce învârte.

Când estima coana Vetuţa că şi-a terminat Titi al ei ”scăldatul”, se furişa binişor, strângea prosoapele, le ducea afară şi le întindea pe sârmă să se zvânte să nu le bage ude în coşul de rufe; câteodată, când era mai bine dispusă, îşi băga nasul în ele şi le mirosea … miroseau ca Titi în vremurile de demult când dormeau înlănţuiţi, când se întorcea el acasă de la Kazahstan, după un an întreg. Când sosea, era negru tuci, nu-l mai cunoşteau nici copiii. Odată, cum venise el cu trenul de noapte, dimineaţa a ieşit ca omul prin curte să vadă de una, de alta. Domnul Ghiţă, vecinul lor, s-a uitat, s-a sucit, s-a frăsuit şi o dată s-a apropiat cu paşi mari de gard.

- Domnule, nu te supăra! Nu ştiu cine eşti. Dar îţi spun că ai greşit strada şi casa. Femeia asta e măritată şi are copii. Eu o ştiu femeie serioasă. Bărbatu i-i plecat în Rusia, la conducte. Dumneata n-ai ce să cauţi aici, ziua-n amiază, dacă eşti om serios. Să faci bine să-ţi iei catrafusele şi s-o-ntinzi că aici nu-i Podu Roşu!

 Atunci Titi s-a apropiat de gard şi Ghiţă, când s-a uitat mai bine la el şi l-a recunoscut a început să plângă ca un copil, cu hohote. Aşa trăiau ei aici; ştiau tot unii despre alţii. Erau o familie mare care locuia în casele de pe stradă aşa cum locuiesc membrii unei familii în camere separate. Astăzi, coana Vetuţa, purtată pe aripile amintirilor la vremurile de odinioară când trăiau mai aprinşi - că de drag, nu-i vorbă, îi era drag şi acum Titi, dar altfel decât atunci când îi era ei ruşine de dorinţa ce-i înfierbânta pântecul unde purtase cei trei copii - vărsă apa din lighean cărând-o cu găleata şi-l sprijini de ultima treaptă a scării, cu gând să-l ducă în magazie după ce închide găinile. În spate, la găini, o zări printre ostreţe pe Lituţa, nevasta lui nea Ghiţă. Lituţa descoperise o scândură desprinsă de la coteţul porcului, porcul ieşise, Dumnezeu ştia pe unde umblă, iar Lituţa, cu un ciocan în mână, căuta să bată scândura la loc.

- Ai auzit, vecină, ce-au făcut dracii de copii? A lu Cur Putred, a lu Balena şi a lu Ţâţucă.

-Nu vecină, că eu n-am ieşit azi în uliţă, am dereticat prin casă. Ce-au făcut?

- (Dereticat tu, ai dereticat la curu lui Titi, parca aţi fi tineri porumbei, acuma vă giugiuliţi) zise Lituţa în gândul ei privind-o pieziş pe Vetuţa. Nu putu să nu recunoască admirativ şi plină de invidie că Vetuţa, la vârsta ei, încă e femeie frumoasă… Ce-au făcut… Au intrat în casă la Şmaleri, acolo unde stă August Palton şi au băut ce-au găsit prin casă, s-au îmbătat şi au dormit ca niste glugi de păpuşoi. Asta au făcut! Ăştia-s copii? Ăştia-s diavoli, nu copii!

Coana Vetuţa, recunoscută pentru bunătatea inimii ei iertătoare şi înţelegătoare, încercă să le ia apărarea:

- Lasă dodă Lituţă, or fi fost curioşi şi ei şi apoi, ăla, Minelu nici nu închide uşa…

_ Ce lasă, surato? Azi un ou, mâine un bou! Ca ăştia de s-au îmbogăţit! De-au furat ţara dintr-un capăt, de la Revoluţie! Au tras ca câinii de ciosvârtă! Şi pe ăştia nu i-o fi bătut nimeni când or fost mici! Lasă azi, lasă mâini! Ce să caute în casa omului să-i scotocească prin lucruri şi să dea foc? Că cică au dat foc la băutură să vadă dacă arde! Dacă aprindeau casa şi de la ea, se aprindeau alte căşi?

- Ei, bine că nu s-a-ntâmplat. Da dumneata de unde ştii?

- De unde ştiu, de unde nu ştiu. Mai ies şi eu din casă să aflu ce se mai petrece în societatea noastră, ţuguie buzele doda Lituţa. Am fost la butic să iau nişte macaroane să-i fac lu al meu macaroane cu brânză, că i-a căşunat, şi mă-ntâlnii cu  Coşoveanca, toată plânsă şi smulsă. Cică Costin al ei a fugit de-acasă, de răul lu Coşoveanu că una-două “poc! poc” îl bătea pe-ăsta micu’ pe unde îl prindea. De la ea ştiu, cică a venit August Palton acasă mai devreme - că ştii că el vine numa’ noaptea, umblă ca huhureţii - şi i-a găsit pe ăştia dormind în pat ca fasolele-n păstaie, beţi curcă. I-a trezit binişor, le-a dat să bea limonadă - auzi la el, după ce că i-au făcut deranj pe-acolo şi i-au băut Caramelu primit de la sinagogă, le-a făcut limonadă! şi ăsta nu-i normal - i-a scos la aer, după asta l-a dus pe fiecare …”  Doda Lituţa nu mai apucă să spună unde îi dusese August pe copii. O bufnitură umată de o zdrăngăneală de ai zis că s-a surpat pământul şi a-nceput războiul străbătu negrul nopţii. Cele două femei se repeziră fiecare în curte, să iasă în stradă. Când trase poarta grădinii, Vetuţa îl zări pe Titi îngenunchiat la capătul scărilor, ţinându-se cu mâinile de ligheanul lui de baie şi mormăind ceva. Cu prezenţa ei de spirit, Vetuţa îşi dădu seama că nu-i bine să te apropii de un om în primele secunde după ce se loveşte, păţise şi ea. Se dădu la umbră şi încercă să distingă prin întuneric ce-a păţit Titi. titi, cu toată furia pe care-o dezvoltă o durere care te invadează în momentele imediat următoare lovirii, ţinea de cădiţă cu amândouă mâinile si o trântea de pietrele aleii vrând s-o facă ţăndări, pentru că din cauza ei căzuse. Vetuţa, privind scena, abia îşi ţinu hohotul de râs. Urmarea a meritat. Titi, pe care nu-l auzise în toată viaţa lor împreună nici drăcuind, tot dând cu ligheanul şi mormăind, când acesta se sparse în zdrenţe de plastic, explodă într-o înjurătură care era quintesenţa nemulţumirilor sale şi expresia supremă a  dispreţului său pentru această situaţie: ” ‘ Te-n gură!”

După aceste vorbe, nu mai rosti nimic. Se răcorise. Se adună de pe jos. Se îndreptă, aşa şchiopătând, înspre poartă, să vadă cine-l strigase. Din poartă, îl văzu pe Ghiţă căzut în mijlocul drumului şi se mai înveseli, îi mai trecu niţel năduful. ”S-a îmbătat şi ăsta! Dacă nu ştii să bei, mă Ghiţă, de ce bei?”  apoi, tare: ” ‘nă seara, don Ghiţă!”

- Bună, pe dracu’!

- Da’ ce s-a-ntâmplat cu dumneata, întrebă, din poartă, Titi, răcorit de-a binelea.

- A scăpat porcu’ în uliţă şi am vrut să-l prind. Am călcat strâmb şi am căzut. Asta s-a-ntâmplat.

Doda Lituţa apăru ca o furtună prin poartă, îl înhăţă pe Ghiţă de subsuori şi strigă la Titi “Hai, don Titi şi dumneata să m-ajuţi, că nu pot singură!”

Titi abia se dezlipi de poartă. Îl luară unul de-o subţioară, unul de alta şi-l cărară încet, gâfâind, până în casă. Abia acolo observă Lituţa sângele de pe obrazul şi de pe mâinile lui Titi. “Da’ ce păcatele ai făcut?”

- Am căzut. Ce să fi făcut? Mi s-a părut că aud cum mă strigă cineva şi am dat buzna din casă, m-am împiedicat de lighean şi am căzut.  Asta e. Mă duc acasă să mă cert cu Vetuţa. Sau să mă-mpac, zâmbi el într-o parte.

Gemetele lui Ghiţă le întrerupseră conversaţia. Titi se duse acasă iar Lituţa îl oblojea pe Ghiţă în timp ce-l bodogănea. “L-a strigat dracu’ din corci şi pe-ăsta! Auzi, se duce să se-mpace deşi nu-i certat cu muieri-sa! Li s-a suit curu’-n cap, lu alde Tismineni. A-nebunit lumea, ce mai calea-valea Şi tu, mă Ghiţă, ce dracu’ nu te uiţi pe unde calci? O să calci într-un căcat într-o zi şi n-o să-ţi dai seama! ”. 

“Am călcat în el când te-am cunoscut pe tine” zise Ghiţă în gând şi gemu strategic s-o îmbuneze pe Lituţa.

(va urma)

Sărut mâna mamă,

Leagăn de aur, răsuflare răcoroasă pe rană…

Te rog să mă ierţi.

Nu-ţi calc pragul cu anii

Nu te sun. Nu mă cerţi.

Ca un abur de raze

eşti în tot şi în toate…

Sunt departe,

Dară castanii din curte încă mă ştiu,

Nu-i aşa?

Ştiu că te uiţi pe fereastră ceasuri întregi,

În neştire…

La radio, cineva glăsuieşte o ştire

Cum că fiica ta,

 un nume oricare,

A făcut şi a dres…

Tu mă vezi între vis şi eres,

Cum umblu desculţă prin iarbă

În rochiţa albastră…

Pe sticla de la fereastră,

Ţi-am scris primul poem

Cu un cui ruginit.

M-ai adus în lumea aceasta, din Răsărit,

Şi m-ai pus în Lumină.

Mi-e tare dor, mamă,

De vorba ta lină.

De liliac şi bujori…

Tu ai plâns până-n zori

Neştiută de nimeni

De prea multe ori.

Sărut mâna,

Mama mea de Lumină,

De două ori.

Update 1: Intrerup, deocamdata, sirul intamplarilor din viata Filomelei, din viata etalonului multor femei, pentru ca Vania (fara link) mi-a reprosat ca in Saptama Patimilor nu se scriu asemenea lucruri… Desi eu cred ca patimi sunt si patimirile bietei Filomele pe care o vad, multiplicata, esentializata, in multe femei care trec prin ochii mei…

Asa ca azi, in lupta cu balaurul creatiei, m-am invins pe mine cu toate orgoliile mele de demiurg al acestor minunate personaje (zic eu). Si am scris un poem, dedicat tuturor mamelor care isi astepta copiii acasa, de Paste…

 Update2: La presiunile inimaginabile ale lui Vania, proferate si pe telefonul mobil, si pe mess (-ul care nu functioneaza aici din pricina calitatii computerului “scos” de la casare si facut cadou de un binevoitor, pe motiv ca si-asa il arunca) care au debutat cu “invaluri” si s-au sfarsit cu santajuri (sau santaje, cum o fi corect, ca la “succesuri”, nu?) trecand si prin binecunoscuta mituire, fac cuvenita reparatie: Nu mi-a reprosat nimic Vania, doar ca mi s-a facut dor de mama, un dor mistuitor. Si, ca sa nu fiu sentimentaloida, am folosit acest pretext, pe care il utilizez frecvent si in relatiile de serviciu (De exemplu, la solicitarea sefului de birou de a face o cerere de invoire neplatita pentru perioada in care am fost la Bruxelles, am replicat mormaind: “Lasa ca va spun eu lu’ Vania, sa va faca slujbe pe cap, sa va luati lumanari din banii astia sau mai bine sa va transforme in Caius, in scrierile lui”).

Update3: Si, o recomandare a mea:  http://nraducanu.wordpress.com/

Inserarea inroseste linia orizontului, norii par din vata de zahar roz. Parca un pictor distrat a colorat cerul cu pasteluri siropoase, ca-ntr-un dormitor de domnisoara de pension. Daca n-ai sti ca-i seara ti s-ar parea ca e un incediu, undeva, la marginea cartierelor de blocuri. Un incendiu urias. La incendiu s-a gandit si Filomela cand a ridicat pleoapele de pe ochii fierbinti. “Arde!” a vrut sa strige, dar sunetele s-au izbit de bolta palatina. Nu putea vorbi. Incerca sa se ridice in capul oaselor. O durere ca de sfredel ii strabatu intreg corpul. Nu se putea ridica. De nicaieri aparu o femeie cu o fata rotunda, ca o papusa cu capul de var, cu o coroana de inele blonde in jurul fetei luminoase, cu ochii negri, conturati. “O fi ingerul de la Poarta Raiului…” “Va rog sa stati linistita” rositi ingerul cu coroana de bucle blonde si ochi negri. “Sunteti in salon la neurologie, ati suferit un traumatism cranian dar acum sunteti in afara oricarui pericol, recita mai departe ingerul prefacandu-se in asistenta. Aveti o perfuzie care o sa va ajute. Veti mai avea lesinuri si pierderi de memorie, sa nu va speriati, sunt normale” . “Normale ti s-or fi parand tie, care umbli pe-aici…” gandi cu amaraciune Filomela. “Aveti familie?” Deschideti mana stanga daca “da”. Filomela repeta exercitiul descoperit cu prilejul internarii. “Pot sa caut in poseta, aveti numar de telefon, agenda, ceva?” insista ingerul. Filomela incuviinta. Doamna cu fata rotunda de var cauta in poseta, scoase pe rand toate flecustetele pe care le are orice femeie cu ea, gasi o agenda, perspicace, lua buletinul ca sa-si dea seama care e numele, desi stia de cand ii fusese adusa “bolnava” ca are un nume … neobisnuit. “Doamna Pizdrintz -  si abia isi stapani hohotul de ras care-i juca in gat - doamna Filomela, se corecta ea, aveti sot? Filomela ezita pret de 10 secunde. “Am sau n-am?” se intreba ea. Roti degetele in sens de “asa si-asa”. Asistenta, intelegand ca nu e-n regula ceva, conchise: “O lasam pe mai tarziu, bine?”. Filomela deschise degetele si intoarse palma a intrebare, aratand spre cap, spre gura. “Aaa! exclama ingerul blond, de ce nu puteti vorbi?, asta vreti sa ma-ntrebati? Filomela incuviinta din mana. V-ati fracturat mandibula si e operata, prinsa cu tije. O sa va hranim prin perfuzie. Curand veti putea bea supa cu paiul. Toaleta o sa v-o faca fetele noastre. Cand veti putea, dupa ce o sa fiti ceva mai bine, o sa scrieti cu mana stanga, daca doriti”. Indicatiile asistentei o linistira intr-o masura si o ingrijorara intr-alta. “De cate zile era aici?” Incerca sa ghiceasca dupa inserare. Nici un raspuns. Se uita prin salon, matura cu coada ochiului. Era singura intr-o rezerva. Era curatel. In fata, o chiuveta si o oglinda deasupra. Alaturi de chiuveta o usa. O fi baia… se gandi ea. “Deci: recapitula ea contabiliceste; am cazut la barul ala, mi-am fracturat mandibula, nu-mi pot misca mana dreapta, nu pot vorbi, nu pot manca, nu pot sa ma ridic din pat. Nu pot?” O strafulgera o idee. Incerca sa se concentreze asupra picioarelor, a locului unde ar fi trebuit sa se afle ele si sa le miste. Nu simti nimic. “Nu avea picioare?” Intinse mna stanga cat putu si verifica. Erau acolo, pana la nivelul genunchiului, cel putin. “Sunt paralizata” ii trecu ei fulgerator prin minte. Odata cu gandul acesta ingrozitor, pornira si lacrimile. Fierbinti si usturatoare, se prelingeau prin colturile ochilor inspre tample si se raceau in par.

Asistenta aparu impreuna cu un doctor zambitor, calm, cu niste ochi uluitori de verzi, ca iarba de primavara. “Buna ziua doamna! rosti el cu voce calda si blanda, evitand vreun alt apelativ. Suntem in a 8-a zi de tratament. Ma bucur ca v-ati revenit astazi, altfel ar fi trebuit sa va trimitem inapoi la terapie intensiva”. Filomela mari ochii, ingrozita. Era de 8 zile in spital si Aristotel nu venise la ea… Cand au trecut 8 zile? Ce i se intamplase in tot acest timp? doctorul continua pe ton profesional dar cald. Aveti un hematom in zona parietala, incercam sa-l resorbim cu tratament specific. Din cauza asta nu va simtiti mana dreapta si picioarele. In plus, sunteti si in urma unei anestezii generale. Organismul raspunde bine, e rezistent si coopereaza. Sunteti operata doar la mandibula, e fracturata, acum e prinsa cu un suport. Ce faceti, plangeti?  Pai cum asa? O femeie in toata frea, care a trecut prin … ce-a trecut, evita doctorul cuvantul magic, sa planga?”. Filomela se gandi cu jale ce camp de batalie era corpul ei, vazut ca o entitate distincta, urmarita dinafara, in mod neutru. Doctorul ii mai dadu  cateva indicatii in limbajul lor intortocheat, de neinteles pentru profani, asistentei care scrise disciplinata in foaie, saluta si iesi.

 In urmatoarele zile au aparut vizitatorii. De unde au aflat, cum s-au anuntat, ce instinct sigur au oamenii din cercul de cunostinte, precum corbii cand afla de existenta unui cadavru, nu stim. Cate doi, cate trei, colegi de serviciu, vecini, rude de a treia spita, toti se bulucira la spital, la Filuta. Cum ea nu vorbea deloc si nici nu putea manca nimic, vizitatorii se intretineau intre ei si, ore bune, discutiile se teseau in jurul ei ca o plasa deasa si multicolora, o plasa care o legana halucinant si o purta spre somn. Se discuta orice. Despre ce s-a mai bagat la Billa, la reducere, despre ce poti gasi la Spar sa gatesti repede, ce pantofi au mai aparut la Amelly, ce se poarta primavara asta. Cum a fugit de-acasa baiatul Cosovencei, de raul betivului de tata-su, cine mai a internat in spital, de ce sapa astia in spate la mall, si cand credeau c-a adormit Filuta, despre tragedia ei. ‘Da’ de cand s-a apucat draga, de baut? Ca nu a pus in viata ei picatura de bautura in gura. Auzi, sa bea asa de rau incat sa cada si sa-ti franga gatul… Cine stie ce-o fi avand femeia pe suflet, ca e ascunsa, nu povesteste nimic. Si alea de la magazinul de jos au spus ca de cumparat bautura, nu cumpara niciodata. Inseamna ca bea prin baruri. Nici nu te miri ca a plecat barbata-su de-acasa, pai cum sa stai cu o betiva?  Asa, intre somn si zumzaitul cumatrelor afla Filomela noastra ca barbata-su si-a luat catrafusele si a plecat. “Mare branza!” exclama ea usurata. “Bine c-a plecat, m-a scutit de efortul de a-l da afara”. La presupunerile care din zvon devenisera certitudine c-ar fi o bautoare versata nu avea cum sa protesteze si nici nu putea sa dovedeasca contrariul; cazuse intr-un bar, chelnerul care chemase salvarea ii cautase in poseta si retinuse exact pretul consumatiei si cand au venit brancardierii si au ridicat-o, mirosea a bautura. Asta scria si in fisa medicala la internare. Bolnav adus in stare de coma profunda, datorata, prezumtiv, ingerarii unei cantitati de alcool, ebrietatea determinand caderea si accidentarea”. Scria albastru pe alb. nu-i facuse nimeni testul alcoolemiei. De ce sa i-l mai faca, unei femei pe careo culegi de jos dintr-un bar?

Vestea ca Filuta lu don’ procuror Pistrint  (asa ii stalcea lumea cunoscuta numele domnului procuror, sa-l fereasca de ridicol) e betiva a strabatut urbea dintr-un capat in altul. Ca de beata ce era a cazut si si-a frant mandibula, era de inteles, in aceste conditii. Ca atunci cand a cazut, era intr-un bar deocheat, la Butterfly, impreuna cu amantul ei care a sters-o iepureste si a lasat-o acolo, lata, in grija personalului localului. Ca atunci cand a plecat nu a achitat nici consumatia, iar barul i-a trimis la birou domnului procuror nota de plata. Cum la fel de explicabila era si absenta domnului Pizdrintz de la indatoririle legitime de sot al bolnavei. Toate aceste informatii s-au tesut ca o retea de vorbe pornind nu se stie de unde, plutind cateva zile peste oras si manate apoi de vantul primavaratec, departe, ca un zmeu de  panza, pierdut de un copil. In urma, s-a tesut alta poveste, cu alti protagonisti.

Toate aceste franturi de informatii au ajuns, pe cai ocolite si la Filomela. Filomela care reusea, in a treia saptamana de spitalizare, sa stea in capul oaselor, sa-si simta piciorul stang si sa-l miste de parca ar fi fost o constructie adiacenta a sa, pe care o urnea cu ajutorul unor parghii si scripeti - ideea, comanda de miscare pornea din minte, se transmitea nu se stie pe unde si se concretiza la capatul patului, unde vedea cearceaful alb miscandu-se fara sa “simta” miscarea…

Reusea sa manance supa cu paiul, pe care infirmiera i-l vara printre sarmele care-i sustineau cele doua randuri de dinti frumosi ca niste perlute intemnitate. Putea sa-si controleze sfincterele; asta a fost cea mai mare victorie a ei, pentru care a jubilat intreg colectivul de cadre medicale. “Da! Asta era un progres!” Continuara perfuziile, in fiecare zi si in fiecare noapte, prin acul infipt in vena, curgea in ea o solutie care o ridica spre realitate, spre constienta propriului trup, spre viata normala. Ce mai era viata pentru Filomela, era greu de apreciat… Intre dorinta de a trai si “firul cu plumb” al lestului vieti